Cultul Sfinților

Preliminarii

Cultul sfinţilor în Biserica Creştin-Ortodoxă se întemeiază pe două puncte de credinţă: 1) pe credinţa că omul primind Sfintele Taine, primeşte harul divin, adică energia necreată a lui Dumnezeu şi prin această energie sau lucrare şi poate să înainteze într-o viaţă curăţită de patimi; şi 2) pe credinţa în continuarea unei astfel de vieţi în existenţa veşnică viitoare . Despre sălăşluirea lui Iisus Hristos, sau a Duhului Său, respectiv a harului dumnezeiesc în cei ce cred şi împlinesc voia cea sfântă a lui Iisus, vorbesc adesea atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli. Astfel Mântuitorul afirmă: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14, 23), Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan 14, 18). De asemenea precizează că această sălăşluire duhovnicească în cei ce vor crede în El se va petrece după ce se va înălţa cu trupul la cer, zicând: Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (Ioan 14, 19-20). Prezenţa lucrătoare şi de viaţă făcătoare a lui Hristos în cei ce se alipesc de El, şi a lor în El, este o prezenţă reciprocă prin iubire activă, căci poruncile lui pe care le cere împlinite drept condiţie a petrecerii Lui în ei şi a lor în El, sunt porunci ale iubirii dumnezeieşti şi a iubirii divino-umane . Marele teolog Dumitru Stăniloae descrie iubirea divină care se revarsă şi asupra făpturii: Iubirea dumnezeiască e mişcarea lui Dumnezeu spre făpturi, spre unirea cu ele. Dar ca să fie mişcare spre cineva, trebuie să existe o astfel de mişcare eternă în Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în Dumnezeu e o comunitate de persoane între care se manifestă iubirea. Iubirea în Dumnezeu ar implica şi ea o mişcare de la o Persoană spre Cealaltă. Dar întrucât în Dumnezeu nu e o mişcare pentru depăşirea unui grad de iubire spre un grad mai intens şi deci depăşirea unei distanţe ce mai există între Persoanele divine, sau spre o mai deplină unire între Ele, mişcarea iubirii în Dumnezeu e unită într-un mod paradoxal cu nemişcarea . Din iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturi răsare iubirea lor faţă de El şi deci iubirea iubirea lor faţă de El nu poate fi despărţită de iubirea Lui faţă de ele . Astfel Ortodoxia consideră dragostea o energie necreată, comunicată de Duhul Sfânt, o energie dumnezeiască şi îndumnezeitoare, prin care participăm real la viaţa Sfintei Treimi . Desigur că urmarea evidentă a participării la viaţa divină, de către om echivalează cu împărtăşirea acestuia din sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel omul dobândind o sfinţenie relativă, nu absolută precum cea dumnezeiescă, se va învrednici şi de venerarea în cadrul cultului divin, numită cinstire.

Cultul sfinţilor

În Vechiul Testament termenul de sfânt este utilizat ca atribut al lui Dumnezeu, care intră în comuniune cu oamenii – purtătorii ai chipului Său, pentru ca aceştia prin urcuş duhovnicesc să ajungă spre asemănarea cu Sine. În cartea profetului Isaia se arată faptul că atributul sfinţeniei este propriu lui Dumnezeu: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6, 3), Dar Domnul Savaot este mare prin judecata Sa şi Dumnezeul cel sfânt este sfânt prin dreptatea Sa (Isaia 5, 16). Leviticul indică faptul că Dumnezeu îşi împărtăşeşte sfinţenia sa prin împlinirea poruncilor sale de către israeliţi: Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. Păziţi legile Mele şi le pliniţi, că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte (Levitic 20, 7-8). Să păziţi poruncile Mele şi să le pliniţi: Eu sunt Domnul. Să nu spurcaţi numele cel sfânt al Meu, ca să fiu Eu sfânt între fiii lui Israel. Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţesc pe voi, Care v-am scos din pământul Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul" (Levitic 22, 31 -33). Ca atribut al Persoanei dumnezeieşti termenul de sfânt exprimă identitatea desăvârşită a lui Dumnezeu cu Sine însuşi şi transcendenţa Sa faţă de întreaga ordine creată . Sfinţenia desemnează esenţa sacrului şi în acelaşi timp lipsa absolută de orice impuritate . Conceptul de sfinţenie în perioada veterotestamentară are chiar de la început şi o strânsă legătură cu cultul divin. Prin alegerea şi consacrarea lor spre slujirea lui Dumnezeu; persoane, lucruri, locuri şi chiar timpul, sunt desemnate sfinte. Astfel leviţii, nazireii şi proorocii erau consideraţi sfinţiţi: Iar leviţilor, care învăţau pe toţi Israeliţii şi care erau sfinţiţi pentru Domnul le-a zis: "Puneţi chivotul cel sfânt în templul pe care l-a zidit Solomon, fiul lui David, regele lui Israel; nu mai aveţi nevoie să-l mai purtaţi pe umeri, ci slujiţi acum Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său Israel (2Cronici 35, 3), În toate zilele făgăduinţei sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, cât e afierosit Domnului, este sfânt şi trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului (Numerii 6, 5; 8), "Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare" (Ieremia 1, 5). De asemenea jertfele şi darurile aduse în cortul cel sfânt iar mai apoi la templu, erau considerate sfinte: Preoţii să nu spurce cele sfinte ale fiilor lui Israel, pe care ei le aduc dar Domnului. Şi să nu atragă asupră-le vinovăţia fărădelegii, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce îi sfinţesc" (Levitic 22, 15-16). Apoi locurile în care s-a descoperit Dumnezeu, patriarhilor sau profeţilor erau considerate sfinte datorită prezenţei dumnezeieşti. Dumnezeu îi spune lui Moise, pe muntele Horeb: Şi Domnul a zis: "Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!" (Ieşire 3, 5). De asemenea şi aşezarea Ghilgal este numită sfântă de către îngerul care i se adresează lui Iosua Navi: Zis-a către Iosua căpetenia oştirii Domnului: "Scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!" Şi a făcut Iosua aşa (Iosua 5, 15). Dar cel mai important loc sacru era considerat Ierusalimul, în care era situat şi templul în care era prezentă slava lui Dumnezeu.