Eclesiologie și Universalism în Eshaton

a) Dimensiunea eclesiologica a Imparatiei lui Dumnezeu

„De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21:43). Acest „neam” este, desigur, Biserica (cf. Mt. 16:18; 18:17). Deoarece Dumnezeu a luat Împărăţia de la Israel şi a dat-o Bisericii, Biserica devine „în mod empiric” locul în care Dumnezeu, în persoana Fiului Său, locuieşte în mijlocul poporului Său (Mt. 1:23; 16:18; 18:20; 21:43; 28:20).

O primă precizare este necesară în legătură cu raportul dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserică: nicăieri nu apare vreo identificare a acestor două realităţi; raporturile dintre ele nu sunt exprimate în Evanghelii în termenii identificării, ci ai asocierii.

În termenii Împărăţiei, Biserica, ca popor eshatologic al lui Dumnezeu, pe care Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a mântuit-o din păcatele ei (cf. Mt. 1:21; 26:28; 27:38-54), a primit, cu adevărat, de la Dumnezeu, Împărăţia (Mt. 21:43), încât – ca o imagine ideală şi obiectiv al Bisericii – membrii ei devin „fii ai Împărăţiei” (Mt. 13:38b), care ascultă şi înţeleg „cuvântul Împărăţiei” (Mt. 13:39, 23), care sunt instruiţi (Mt. 13:52) şi cunosc, astfel, „tainele Împărăţiei” (Mt. 13:11), care caută „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Mt. 6:33) şi cărora le-au fost încredeinţate „cheile Împărăţiei” (Mt. 16:39), care se roagă fervent pentru venirea Împărăţiei (Mt. 6:10) şi produc „roadele Împărăţiei” (Mt. 13:8, 23; 21:43), şi care, la sfârşitul veacului acestuia, vor „intra” în Împărăţie (cf. Mt. 25:21, 23) şi o vor „moşteni” (Mt. 5:3, 10; 25:34).

Pe de altă parte, în ciuda acestei prezentări ideale a Bisericii, în Evanghelii – mai ales în cea după Matei – se arată că nu este posibil ca Biserica să se constituie ca o pură comunitate a sfinţilor. Ea este un corpus mixtum. În acest sens, deşi membrilor ei li se atribuie statutul de a fi „chemaţi” (la Mt. 22:14), statutul de „aleşi” (Mt. 22:14; 24:22, 24, 31) sau de „drepţi” (Mt 13:43, 49; 25:37, 46) este atribuit doar acelor membri ai ei cărora Fiul Omului le va dărui, la ziua de apoi, „viaţa veşnică” (Mt, 25:46).

În epoca prezentă, Biserica este cuprinsă de aşa-numitele „dureri mesianice” (cf. „începutul durerilor”; Mt. 24:8). Ea nu numai că suferă persecuţii din partea iudeilor (Mt. 5:11-12; 10:17, 23; 13:21; 23:34) şi necazuri din partea neamurilor (Mt. 13:21; 24:9), dar este afectată şi de probleme interioare, cum ar fi: unii membri „ nu înţeleg” cuvântul Împărăţiei, neavând, astfel, credinţa adevărată (Mt. 13:19); în mijlocul ei există „prooroci mincinoşi”, care îi duc pe unii în rătăcire (Mt. 7:15-23; 24:11); unii renunţă la credinţă din cauză că nu pot suporta persecuţiile (Mt. 13:21; 24:9-10); credinţa unora rămâne sterilă, datorită „grijii acestei lumi şi înşelăciunei avuţiei” (Mt. 13:22); unii se leapădă de Iisus, Fiul lui Dumnezeu (Mt. 10:33) sau îi dispreţuiesc pe alţi membri ai comunităţii (Mt. 18:10); alţii îi vor trăda pe fraţii lor ucenici oponenţilor păgâni (Mt. 24:10) sau îi vor face pe aceştia să îşi piardă credinţa (Mt. 18:6); uneori există vrajbă între membrii Bisericii (Mt. 24:10); fărădelegea se înmulţeşte, având ca rezultat răcirea iubirii (Mt. 24:12; cf. 20:15); multora le lipseşte râvna îndeplinirii datoriilor creştine (Mt. 25:26); unii nu voiesc să ierte aproapele (Mt. 18:35); de asmenea, există şi multe alte rele care ameninţă bunăstarea spirituală a comunităţii Bisericii (cf. Mt. 15:19).