Erezii Contemporane

EREZII CONTEMPORANE

“Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat mai adevărată decât adevărul în sine.” (Irineu, Împotriva ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei.

În eseul de faţă doresc să prezint cinci erezii care au frământat istoria creştinismului, trei dintre ele din perioada de început a Bisericii, iar două contemporane.

1.ARIANISMUL

Arianismul este o erezie creştină din secolul al IV-lea formulată de Arius, prezbiter în Alexandria, care susţinea că Isus Hristos nu are caracter divin, fiind o fiinţă creată.

Afirmând aceasta, Arius se baza pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care există în Sine. Fiul, care nu există în Sine, nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este neschimbător, Fiul, care devenind om a devenit şi schimbător, nu poate fi Dumnezeu. Fiul trebuie respectat ca fiind o fiinţă creată, care deşi a venit pe pământ prin Duhul Sfânt, a avut totuşi un început. Fiul nu poate avea o cunoştinţă directă despre Tatăl, pentru că Fiul e într-o altă existenţă.

Arianismul a fost condamnat la Conciliul de la Niceea(325), unde a fost formulat şi un Crez, ca apărare împotriva ereziei ariene. Acest Crez statutează că Fiul este „homoousion to patri” (de o fiinţă cu Tatăl, din aceeaşi substanţă cu El), deci Fiul este în întregime divin. Între anii 337-350, Constant a fost împărat în Vest, el fiind un adept al creştinismului ortodox, iar Constantius II a fost împărat în Est, el fiind adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia(341) s-a scos din Crez formularea "de aceeaşi fiinţă cu Tatăl". În anul 350 Constantius al II-lea rămâne singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepţii Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns să se declare, atunci, că Fiul era total diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol din anul 360, termenul "Cel de o fiinţă cu Tatăl" a fost înlocuit cu "asemănător". După moartea lui Constantius II, creştinii ortodocşi, majoritari în Vest, şi-au consolidat poziţia faţă de arianişti. În Est au avut loc persecuţii împotriva creştinilor ortodocşi, sub împăratul arian Valens(364-378), dar învăţăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol îl interzice în mod explicit, proclamând creştinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar arianismul s-a mai menţinut câteva sute de ani, ca practică religioasă, mai ales în rândul populaţiilor germanice din Imperiu.

Astăzi, unii îi consideră pe Unitarieni ca fiind arieni, pentru că aceştia îl consideră pe Hristos ca fiind o simplă fiinţă umană. Hristologia Martorilor lui Iehova este asemănătoare cu arianismul, ei privindu-l pe Arius ca fiind un predecesor al lui Taze Russell.

2.MONTANISMUL

Montanismul a apărut în Frigia după anul 155 d.Hr., ca o încercare a lui Montanus de a rezolva problemele create de formalismul din Biserică şi de faptul că Biserica se baza pe conducerea omenească şi nu pe călăuzirea Duhului Sfânt. El s-a opus înălţării episcopului în Biserica locală.

Dezvoltându-şi propria doctrină a inspiraţiei, Montanus a susţinut că inspiraţia este imediată şi continuă, şi că el era avocatul sau paracletul prin care Duhul Sfânt vorbea Bisericii întocmai cum vorbise prin Pavel şi prin alţi apostoli. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: "La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se linişteşte (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania