Cuvânt și Duh în Sfânta Treime

INTRODUCERE

Dumnezeu comunică cu lumea prin Cuvânt. Prin Cuvânt sunt chemate toate la existenţă. Cuvântul lui Dumnezeu dezvăluie ceea ce gândeşte şi doreşte Dumnezeu. Iese din gura Lui, provine din inima Lui. Însă o dată pronunţat, pare să primească o existenţă proprie, aproape personificată. Citim în Isaia(9,7-8): ,,Domnul trimite un cuvânt împotriva lui Iacov, cuvânt care cade împotriva lui Israel. Tot poporul va avea cunoştinţă de el”. Sau în Psalmul 207, 19-20 israeliţii, în strâmtoarea lor au strigat către Domnul şi El i-a izbăvit de necazurile lor; a trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit”. Această evoluţie atinge apogeul în prologul Sfântului Evanghelist Ioan, cel care face mărturie prin excelenţă despre relaţia dintre Theos şi Logos, Dumnezeu şi Cuvântul Său.

Cuvintele arată două aspecte principale: au un conţinut şi o forţă. Cuvintele divine sunt înţelepciune şi spirit.

Asemeni ,,cuvântului”, şi ,,înţelepciunea divină” se prezintă în Vechiul Testament într-o formă personificată: vine de la Dumnezeu şi asumă funcţia de mediator între El şi creaturile Sale. În Proverbe citim faimoasa alocuţiune(8, 22):,,Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, inaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, inainte de a fi pământul...” A fost răspândită asupra tuturor creaturilor(Sirah 24, 1-10): << Înţelepciunea îşi este laudă sieşi şi în mijlocul poporului se va mări. Întru adunarea Celui Preaînalt va deschide gura sa şi înaintea puterii Lui se va lăuda: "Eu din gura Celui Preaînalt am ieşit şi ca negura am acoperit pământul. Eu întru cele înalte m-am sălăşluit şi scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta cerului şi în fundul adâncurilor am umblat. În valurile mării şi în tot pământul şi în tot poporul şi neamul sunt stăpână. După toate acestea am căutat odihnă şi am zis: Într-a cui moştenire voi sălăşlui? Atunci mi-a poruncit mie Făcătorul tuturor şi Cel care m-a făcut a aşezat locaşul meu. Şi a zis: Întru Iacov locuieşte şi întru Israel moşteneşte. Mai înainte de veac din început m-a zidit şi până în veac nu mă voi sfârşi. ”>>

Duhul, de la ebraicul ruah, însemna la început vânt, suflare. Există însă un mister în suflul sau, o anume forţă care dezrădăcinează cedrii şi distruge corăbiile de pe mare(Iezechiel 13, 13; 27, 26) , dar care poartă cu sine şi apa dătătoare de viaţă. Omul a fost creat direct prin suflarea lui Dumnezeu(Facere 2, 7) . Creatorul trimite apoi Duhul Său tuturor creaturilor pentru a le însufleţi. Psalmul 104, 29-30 spune: ,,Le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărâne lor; îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului”. Deci spiritul se prezintă ca ,,respiraţie” a lui Dumnezeu care devine apoi ,,respiraţia”tuturor celor vii.Aceste texte sunt ,,umbra lucrurilor celor viitoare”(Evrei 10, 1). Revelaţia trinitară a Noului Testament prezintă adevăratul sens al acestor intuiţii. Cuvântul şi spiritul se dezvăluie ca fiind Persoane divine împreună cu Dumnezeu Tatăl.

Duhul care este activ în creaţie Se arată la începutul lumii ca o mamă care dă naştere copilului (Facere 1, 28; 2, 7; Ps. 103; 28-31; Iov 33,4) . Care a vorbit prin prooroci, i-a inspirat pe scriitorii biblici, i-a uns pe preoţi şi pe regi. Acelaşi Duh Se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de Fiul (In, 15, 26; 16, 13-15) .

Cuvântul Treime a fost inventat de Sfântul Grigorie de Nazianz. Unicitatea lui Dumnezeu, Care se descoperă ca Unul este evidenţiată şi în textele: ,,Ascultă, Israele, Domnul nostru Dumnezeu este singurul Domn”(Deut. 6, 4). ,,Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi... Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul”(Is. 45, 22) .

CAPITOLUL I

DESCOPERIREA SFINTEI TREIMI

ÎN VECHIUL TESTAMENT

I.1. Existenţa eternă şi existenţa creată

Strădania minţii omeneşti, de a cunoaşte cât mai mult, a făcut ca fiinţa umană să fie absorbită de setea spre o mai largă cunoaştere. Omul, fiind mereu nemulţumit de nivelul său de cunoaştere, a căutat prin diferite metode să cunoască tot mai mult. Ştim foarte bine că, în istoria omenirii, au existat voci ca şi cea a lui Socrate care au afirmat: «Ştiu că nu ştiu nimic» , pentru că, prin dorinţa lui de a cunoaşte cât mai mult, el şi-a dat seama că gândirea sa, fiind de natură umană, este totuşi limitată. Indiferent de eforturile sale, omul s-a ridicat prin cunoaştere şi şi-a pus întrebarea: De unde ar fi apărut prima existenţă şi dacă această existenţă este din eternitate? . Însă a vorbi despre acea existenţă este foarte dificil şi chiar imposibil. Pentru noi, pe de o parte, ea rămâne o taină şi, în acelaşi timp, rămâne în continuare pentru gândirea umană un mister inexplicabil, iar pe de altă parte, ea explică totul.

Pornind însă pe calea pozitivă “catafatică”, observăm că pe pământul pe care trăim există o desăvârşită ordine; totul este aşezat la locul său, totul se mişcă şi trăieşte după nişte legi şi rânduieli şi fiecare lucru sau fiinţă este determinată de o cauză. În faţa acestei măreţe privelişti, mintea noastră înţelege că există o persoană nesfârşit de inteligentă şi atotputernică care a făcut această lume şi a orânduit totul în ea aşa de bine şi aşa de frumos. Acea persoană este înţelepciune, iubire şi bunătate.