Esența Credinței

Toate indicaţiile în Scriptură ne arată clar că relatarea despre Nicodim care-L caută pe Domnul nostru Isus Hristos înainte de moartea şi învierea Sa este de o mare importanţă pe tărâmul credinţei creştine.

Dintre toate miliardele de oameni care au trăit în lume; dintre toate milioanele de evrei care trăiau în lume; şi dintre zecile de mii de oameni care urmau tradiţia Fariseilor, Duhul Sfânt a găsit nimerit să lase un fascicul de lumină pătrunzător să vină peste un singur om – Nicodim, Fariseu în Israel.

Am ajuns să înţelegem că Duhul Sfânt este extrem de econom în folosirea cuvintelor în revelaţia divină. Prin Ioan, Duhul Sfânt a dedicat un total de douăzeci şi unu de versete pentru a istorisi vizita lui Nicodim la Isus; aflăm ce I-a spus el lui Hristos şi ce i-a spus Hristos lui.

Lucrul acesta, fără nicio altă consideraţie, ne face să credem că aceasta este o istorisire de mare importanţă. Dacă nu ar fi fost importantă, Dumnezeu nu ar fi lăsat-o consemnată.

De aceea, vrem să ne apropiem cu respect, cu reverenţă şi cu o minte scrutătoare.

Să ne gândim la acest om, Nicodim, în contextul zilelor lui şi al vremii în care trăia. Era un Fariseu. Era un membru al celei mai stricte secte din viaţa religioasă a lui Israel. Era fundamentalist prin excelenţă, urmând iudaismul în intepretările cele mai stricte şi mai înguste ale literei Legii.

De asemenea, ni se face cunoscut faptul că Nicodim era un conducător în Israel, unul dintre cei şaptezeci de membri ai influentului Sinedriu, un tribunal nu chiar echivalent cu Curtea noastră Supremă, dar foarte asemănător, având autoritate atât executivă, cât şi juridică.

Membrii Sinedriului erau din familiile „privilegiate” ale lui Israel. Marele Preot era preşedintele. Marii preoţi anteriori care mai trăiau încă erau şi ei membri. Câţiva bătrâni şi funcţionari juridici erau membri, alături de cărturari influenţi din acea perioadă. Este interesant, de asemenea, că membrii Sinedriului puteau fi ori Farisei, ori Saduchei, lucru care corespunde într-un sens cu faptul că, astăzi, judecătorii de la Curtea Supremă pot fi ori republicani, ori democraţi.

Relatarea Bibliei ne spune clar că numai unul dintre cei şaptezeci de membri ai Sinedriului din acea vreme s-a deranjat să-I ia un interviu lui Isus din Nazaret, şi acesta era Nicodim. El a trecut peste acea mare prăpastie care îi separa pe atunci.

Ne spune aceasta ceva cu privire la esenţa credinţei?

Nicodim a venit la Isus noaptea, evident, din prudenţă. Sigur că ştia ceva despre ce l-ar fi putut costa interesul real manifestat pentru Persoana sau lucrarea acestui Isus din Nazaret.

Ştia că ucenicii lui Isus abandonaseră tot, lăsaseră totul în urmă. Credinţa lor în cauza Lui a adus cu sine un preţ pentru fiecare dintre ei.

În ziua de azi, există o tendinţă a promotorilor creştini entuziaşti să susţină că esenţa credinţei este aceasta: „Vino la Isus – nu te va costa nimic! Preţul a fost plătit în întregime – nu te va costa nimic!”

Fraţilor, aceasta este o jumătate de adevăr periculoasă. Întotdeauna este un preţ când vine vorba de mântuire şi de ucenicie.

Dar unii vor spune: „Nu asta învaţă misionarii peste tot în lume? Nu spun ei: «Veniţi! Totul este fără plată. Isus a plătit tot»?”

Harul lui Dumnezeu este fără plată, nu poate fi îndoială în privinţa asta. Niciun om din toată lumea aceasta nu poate să facă o plată umană pentru a primi mântuirea sau iertarea păcatelor. Cunosc însă misionarii destul de bine să ştiu că ei nu s-ar duce niciodată la oamenii de oriunde din lume ca să-i înveţe doar: „Nu trebuie să faci nimic. Credinţa ta în Isus Hristos nu te va costa nimic.”

Tot primesc o revistă în cutia poştală – cineva mi-o trimite într un ambalaj simplu fără adresa expeditorului. Dacă cineva dintre voi ştie cine mi-o trimite, puteţi să-i spuneţi să se oprească.

Omul care editează această revistă predică şi la radio, iar filosofia pe care o răspândeşte este aceasta: „Toţi oamenii din lumea asta au credinţă. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă îndreptaţi credinţa în direcţia corectă. Îndreptaţi-o spre Hristos şi totul va fi în regulă!”

Iată într-adevăr o înţelegere greşită cu privire la ceea ce spune Biblia despre om, despre Dumnezeu şi despre credinţă. Este o înţelegere greşită cultivată de diavolul însuşi.

Apostolul Pavel le-a spus clar şi răspicat credincioşilor că „nu toţi au credinţă”.

De fapt, credinţa este o plantă rară. Credinţa nu este o plantă care creşte peste tot pe marginea drumului. Nu este o plantă comună pe care o au toţi.