Logosul întrupat ca rațiune supremă și raționalitatea creației ca bază a dialogiului între știință și religie

Interesul teologiei răsăritene faţă de valoarea Întrupării Cuvântului vine din credinţa că Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Raţiunea creaţiei, reprezintă cauza şi scopul tuturor celor ce sunt. Propriu minţii şi raţiunii este Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El Îl caută ele şi în mediul creaţiunii. Până când nu sunt unite cu El şi nu-l cunosc pe El deplin prin împărtăşirea cu El, sunt nemulţumite pentru că se ocupă cu ceva ce este mai prejos de dorinţa lor. Astfel, Cuvântul (Raţiunea) cel din Dumnezeu şi sădit în toate, şi prima lege în noi şi unit cu noi toţi, ne duce din cele văzute la Dumnezeu.

Întruparea Logosului ca Raţiune Supremă reprezintă unirea lui Dumnezeu cu materia, biruind socotinţa firii şi transfigurând-o, înveşnicind-o, eliberând-o prin jertfă, de păcatul care a apărut incidental în creaţie şi a întunecat raţiunile de a fi ale lucrurilor deşi nu le-a distrus. Harul inerent creaţiei, prin Întruparea Fiului este recomunicat naturii umane şi prin aceasta universului, căruia omul îi este ispravnic şi preot. Învierea pascală este evenimentul central al istoriei în care materia se transfigurează pentru a intra în comuniune veşnică cu Dumnezeu.

Raţiunile dinainte de veacuri ale făpturilor nu au o existenţă în sine, ci sunt raţiuni potenţiale în Dumnezeu sau în Raţiunea Supremă. Entităţile lumii nu au ca atare o preexistenţă (ca la Origen), Dumnezeu nefiind conditionat să creeze, ci crează din preaplinul bunătaţii sale şi din aceeai bunătate îi dă posibilitatea omului şi creaţiei, să devină vesnici pentru comuniunea cu El sau să comunice cu El pentru a rămâne în veşnicie.

Terminologia lucrării de faţă urmează întru totul terminologia hristologiei sinoadelor ecumenice şi scrierile Sfinţilor Părinţi în special cele ale Sfăntului Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântului Chiril al Alexandriei.

Sinodul I Ecumenic afirmă dumnezeirea Fiului după fiinţa şi existenţa Lui mai înainte de veci. Sinodul II Ecumenic neagă apolinarismul care negă prezenţa sufletului raţional (sau spiritul) în Hristos, acesta fiind înlocuit cu Cuvântul . Sinodul III Ecumenic la insistenţa lui Chiril, (153 de episcopi) defineşte doctrina despre unirea celor două firi în persoana unică a Cuvântului şi doctrina despre Fecioara Maria - Născătoare de Dumnezeu, condamnă şi depune pe Nestorie, înainte de sosirea legaţilor papei Celestin I (422- 432) şi a episcopilor din Antohia, care în cele din urmă acceptă doctrina şi procedura lui Chiril. Sinodul IV Ecumenic trebuia să se pronunţe în legatură cu monofizismul, erezie care refuza distincţia dintre persoană - „hypostasis” şi natură - „physis”, afirmând că dacă Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Erezia era propovaduită de Eutihie (378-cca.454), călugăr din Constantinopol, discipol al lui Chiril şi adversar a lui Nestorie, care susţinea că Hristos nu are decât o singură natură (mono-physis), cea dumnezeiască, trupul uman fiind luat numai în aparenţă. Într-o scrisoare către Flavian, papa Leon I condamnă monofizismul, apărând doctrina ortodoxă despre Iisus Hristos, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire, S-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul - Născut, în două naturi, unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici separare, distincia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele concurgând într-o singură formă, o singură persoană şi un singur ipostas. Sinodul V Ecumenic se pronunţa în mod clar pentru „unirea ipostatică” şi respinge pe cei care confundă sau separă firile după unire. Hristos este „în două firi”, chiar după ce unirea după ipostas a avut loc. Sinodul dă o interpretare corectă expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, „o natură întrupată a Cuvântului dumnezeiesc”, afirmând că unirea după ipostas pastrează cele două naturi, unite fără confuzie şi fără separare, într-o singură persoană. Sinodul aprobă formula liturgică „Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost răstignit cu trupul, este Dumnezeu adevărat”.

Sinodul VI Ecumnenic recunoaşte, în acord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în Hristos există două voinţe naturale şi două lucrări naturale, firea omenească având voinţa ei proprie, care se supune de bunăvoie voinţei dumnezeieşti, fiind pe deplin îndumnezeită. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.