Mântuirea

Motivul Întrupării Fiului lui dumnezeu precum şi scopul operei Sale cu privire la om este „mântuirea”. Este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului şi de mântuirea subiectivă sau personală, sau simplu mântuirea, îndreptarea sau sfinţirea omului, lucrare care se înfăptuieşte de fiecare creştinîn parte prin har, credinşă şi fapte bune.

Mântuirea subiectivă

Mântuirea subiectivă este împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului prin care acesta îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat de robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Mântuirea nu este un simplu dar de la dumnezeu, nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o acţiune de durată care are un început, se dezvoltă treptat şi se realizează prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului. Desigur, ea se înfăptuieşte ca urmare a harului dobândit de om prin Taina Botezului, prin străduinţă şi propria lucrare a creştinului: dumnezeu dă harul Său, iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune.

În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, mîntuirea subiectivă sau îndreptarea este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindca este legată numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de mântuirea sa. De aceea omului îi este necesară continua lucrare în acest scop, împlinind toate poruncile şi câştigându-şi virtutea care le încununează pe toate: iubirea. Necesitatea harului pentru mântuire rezultă din universalitatea păcatului strămoşesc.

Mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu face începutil prin harul său, iar omul are nevoie de acest har şi în continuare, străduindu-se încontinuu să colaboreze cu el.

Etapele îndreptării

- Cea dintâi treaptă este chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin.

- A doua treaptă este renaşterea omului în Hristos prin Taina Botezului.

- A treia treaptă face vizibil progresul creştinului în viaţa cea nouă în Hristos, arătându-L pe Hristos prezent în viaţa şi faptele lui, astfel încât acum el poate spune: „De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos este Cel ce trăieşte întru mine”(Ga 2,20)

Condiţiile însuşirii mântuirii subiective

Din cele anterioare se poate înţelege că întreaga lucrare de ridicare a creştinului are nevoie de partea lui de credinţă şi de fapte bune.

Credinţa

Credinţa este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelaţia divină. Dar pentru mântuire această credinţă nu-i suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin iubire (Ga 5,6). Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere, ci este o manifestare integrală a sufletului omenesc. Ea include în sine iubirea şi nădejdea, încredinţarea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu, si, în sfârşit, manifestarea ei nu numai în gânduri şi dispozitii virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune, ca rezultate sau ca efecte ale credinţei lucrătoare prin iubire.

În faza de pregătire, credinţa este generală sau informă şi constă în acceplarea globală a Revelaţiei, dar o dată omul îndreptat prin Botez, credinţa progresează şi devine specială sau formală.

Faptele bune

Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă, şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire. La obşteasca judecată, când Fiul Omului a veni întru slavă să judece lumea, moştenirea Împărăţiei cerurilor sau excluderea de la ea se vor face după criteriul împlinirii sau neîmplinirii de către creştini a faptelor milei trupeşti (Mt 25,34-45). Sfinţii Părinţi afirmă în mod unanim că faptele bune sunt necesare pentru mântuire. Dogmele fără fapt bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primeşte însă nici faptele bune dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii.

Este însă greu să facem o separare între credinţă şi faptele bune în procesul mântuirii, arătând unde sfârşeşte credinţa şi unde încep faptele bune, deoarece între ele există o legătură organică. Căci dacă credinţa este aceea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi îmbrăţisând în sine şi faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune şi despre faptele bune, că ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorâsc din credinţă în Hristos. Cu toate acestea, chiar dacă faptele bune sunt izvorâte din credinţă, sunt meritorii ele înseleniu nu suntem îndreptăţiţi să ne lăudăm cu ele sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei noastre mântuiri.