Iubirea divină, iubirea umană - comuniunea, familia și procreația

Introducere

“Unde este iubire, este putere care invinge urmarile raului sau ale diminuarii existentei. Unde nu este iubire, este extrema traire a neputintei, sau a saraciei de viata, ca moarte spirituala. In Dumnezeu este iubirea atotputernica, sau imbinarea lor, pentru ca existenta desavarsita este existenta fara nici o lipsa simtita. Dar iubirea nu poate fi intr-o existenta monopersonala. Iubirea implica comuniunea interpersonala. Iubirea inseamna indreptarea mea spre altul; si in aceasta se arata puterea mea”. (Pr. Prof. Dumitru Staniloae)

Iubirea este insusirea lui Dumnezeu prin care a creat lumea vazuta si nevazuta si toata faptura care-l cunoaste de tata e strabatuta de iubire. Daca am starui cum trebuie in iubirea acesta fara margini, s-ar rasfrange si in noi obarsia noastra divina, chipul si asemanarea fiilor cu Tatal, am avea si noi multime de insusiri dumnezeiesti, prin har, nu prin natura, in primul rand n-am fi asa de marginiti intr-o multime de privinte. Iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodata, e puternica, incat strabate dincolo de mormant si ajunge pe cel iubit; strapunge iadul care nu-i poate sta impotriva si strabate cerul.

Toate aceste cuvinte ale Parintelui Arsenie Boca sunt regasite in viata pamanteasca a Mantuitorul si in momentele cele mai importante ale acesteia. Astfel, Mantuitorul a aratat ca iubirea nu are marginile omului, prin faptul ca ne-a iubit pana la jertfa si moarte. A vindecat oameni si i-a inviat, a raspuns fara sa se gandeasca la nevoile si necazurile oamenilor mereu cand a fost chemat indiferent de locul in care se afla, fara a lua vreo rasplata. Prin asta aratand ca iubirea nu are nici timp si nici spatiu. Bineinteles, El, fiind in primul rand Dumnezeu nu avea nevoie de vreo rasplata din partea oamenilor. Faptul ca iubirea este vesnica, se vede de la inceputul creatiei si pana in zilele noastre si si se va vedea si dincolo de viata aceasta trecatoare. Caci din iubire ne-a creat Dumnezeu si din iubire voieste sa ne mantuim ca astfel sa fim vesnic impreuna cu El in iubire. Mantuitorul Hristos a aratat ca iubirea este atat de puternica incat strabate pana dincolo de mormant. Acest lucru este dovedit de pogorarea Sa la iad unde a si biruit moartea. Iubirea strabate si cerul, asa cum Hristos S-a Inaltat sau precum o rugaciune sincera spusa din inima si din dragoste catre Dumnezeu, strabate cerul pana la Tatal Ceresc.

Iubirea este calea cea mai scurta si mai presus de orice cale, spre desavarsire: „Ravniti insa la darurile cele mai bune. Si va arat inca o cale care le intrece pe toate: ” (1 Cor 12. 31); printr-insa avem inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor.

I. Iubirea divina pogorata in creatie

Definind iubirea dumnezeiasca, putem spune ca este o impartasire a fapturilor, din bunurile cele mai pretioase ale lui Dumnezeu. Iubirea este comuniunea propriei fericiri intratrinitare. Ea se face prin deschiderea spre lume, prin daruire totala a Tatalui ceresc catre creaturile Sale. Cel dintai bun ceresc daruit de Dumnezeu oamenilor din iubire, a fost insasi viata, existenta lor prin creatie. Cel mai de pret dar impartasit de Dumnezeu oamenilor este insa, adevarul mantuitor. Pentru impartasirea lui, Dumnezeu Insusi S-a intrupat. Dar revelarea adevarului a coincis cu descoperirea iubirii insasi, in jertfa cea mai presus de orice cuvant. Iubirea nu se poate manifesta decat intr-o comuniune de doua sau mai multe persoane.

I.1. Jertfa lui Hristos - act de manifestare a iubirii divine

Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a facut dreptate de la Dumnezeu si rascumparare; si desfiinteaza dusmania in trupul Sau si impaca pe Dumnezeu cu noi.” Totusi, pe drept cuvant, un teolog grec zice: „Dar Dumnezeu nu uraste pe copilul Lui nici cand acesta se afla in stare de pacat, ci e scarbit numai de starea de pacat a omului, in care se imbraca si se urateste din pricina aceasta.” Din starea aceasta de dusmanie, neplacuta lui Dumnezeu, omul nu poate iesi decat prin jertfa: o jertfa pe care n-o poate aduce el, ci numai Hristos. Dar faptul ca, prin jertfa adusa Tatalui, Hristos restaureaza si indumnezeieste si firea omeneasca, da si directiei ei indreptare spre Dumnezeu un alt sens decat acela al unei simple satisfactii a onoarei Lui jignite. Dumnezeu nu putea iubi starea de pacat a oamenilor, care e o stare de dusmanie a acestora fata de El. Hristos ca om, indreptand prin jertfa starea de dusmanie a firii omenesti fata de Dumnezeu, castiga chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru aceasta natura. Sau viceversa: manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, natura omeneasca se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnava. Sunt doua aspecte nedespartite ale jertfei. Un parinte se bucura de copilul care se reintoarce la respectul fata de el, nu pentru ca isi vede prin aceasta onoarea restabilita, ci pentru ca prin acest respect ce i-1 acorda copilul din nou, vede restabilite resorturile morale si chiar ontologice in fiinta copilului.