Legea Iubirii

INTRODUCERE

A vorbi despre Legea iubirii înseamnă mai mult decât a vorbi despre un imperativ moral, înseamnă a vorbi chiar despre Dumnezeu, căci „Dumnezeu este iubire”. Iar acesta este un lucru înfricoşător, căci „nimic nu este mai sărac decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu”.

Credinţa ne pune înainte mai mult decât o morală, ne pune înainte un mod de existenţă. Prototipul Bisericii, care e Sfânta Treime, Dumnezeul trinitar, există ca iubire. „Iubirea nu e o calitate morală a lui Dumnezeu, ci modul Lui de existenţă”. El nu există altfel decât ca iubire. El există pentru că iubeşte. Dumnezeu este iubire.

În această înţelegere „poruncile lui Hristos în esenţa lor sunt proiectarea vieţii divine în planul nostru” , în viaţa noastră. Ele sunt „lumina necreată a Divinităţii” , sunt energiile divine prin care ne comunică modul Său de viaţă. „De mă iubiţi, spune Mântuitorul, păziţi poruncile Mele”(Ioan, 14,15). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el”(Ioan, 14,23). Acesta este modul ontologic prin care ne asemănăm cu El.

CUPRINS

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă”(Matei, 22,37). Cuvine-se, aşadar, omului să îşi dea întreaga fiinţă spre iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este potrivita măsură prin care omul îşi descoperă adevărata lui valoare şi prin care se aşează în vocaţia lui de mijlocitor şi beneficiar al întregii creaţii.

La Sfântul Maxim Mărturisitorul dragostea se defineşte în raport de Dumnezeu: „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti (…) Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor” .

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei, 22,39-40). Dar cât de conştienţi mai suntem de sensul îmbinării cuvintelor „iubire creştină”. „Într-adevăr, noi ne-am obişnuit cu această îmbinare de cuvinte, am auzit de atâtea ori predici despre iubire şi chemări la iubire, încât ne este greu să pătrundem noutatea lor permanentă. Această noutate ne-o arată însuşi Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan, 13,34)” şi ea constă tocmai în schimbarea criteriului dragostei pentru aproapele din iubirea pentru tine însuţi în iubirea cu care însuşi Domnul ne-a iubit pe noi. Hristos este cel dintâi care întruchipează modelul „iubirii adevărate” şi face posibilă şi raportarea noastră iubitoare la Persoana Sa: „El ne-a iubit pe noi mai întâi” – spune Fotie cel Mare, - „pe când noi eram vrăjmaşi şi potrivnici. Şi nu numai că ne-a iubit, ci S-a lăsat batjocorit, bătut şi răstignit pentru noi şi socotit între cei morţi; prin toate acestea, El Şi-a arătat dragostea Sa pentru noi”. Acesta este Dumnezeu, care „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte de cruce”(Filipeni, 2,89).

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o neîntrecută sinteză a modului în care Dumnezeu întrupat a mărturisit pentru noi legea iubirii prin însăşi viaţa Sa.