Iconomia

I. Argument

,,Primeşte acest Dar e mare preţ şi îl păstrează până la a doua venire, când Hristos îl va cere de la tine!”

Acestea sunt cuvintele pe care noul hirotonit întru preot le aude de la arhiereul său în primele clipe ale preoţiei sale. Acum, arhiereul înmânează proaspătului preot Trupul Mântuitorului, el însemnând darul cel mai de preţ pe care l-a făcut, îl face şi îl va oferi Hristos omenirii pe de o parte, iar pe de cealaltă parte este o responsabilizare făcută preotului de a administra acest odor de mare preţ şi de a purta o permanentă grijă de a da ,,cele sfinte sfinţilor” şi nu ,,a arunca mărgăritarele înaintea porcilor”(Matei VII,6).

În anul 2007 Dumnezeu m-a chemat la sfânta şi înalta treaptă a preoţiei, iar în cadrul Sfintei Liturghii am primit Sfântul Trup dimpreună cu îndemnul de a-L păzi până la sfârşitul vieţii mele cu toată grija şi sfinţenia. Conştientizez extraordinara purtare de grijă pe care trebuie să o aibă preotul faţă de Sfântul Trup şi Sânge, pe de o parte ca dar infinit al bunătăţii dumnezeieşti, iar pe de cealaltă parte de credincioşii care alcătuiesc Trupul tainic al lui Hristos, Biserica ce mi-a fost încredinţată spre păstorire ţinând cont că,, toţi trebuie să fie una” şi că toţi trebuie să se unească cu Hristos în cel mai profund şi autentic mod aşa încât toate mlădiţele să rămână puternic altoite pe butuc încât prin ele să curgă seva de viaţă dătătoare spre a-şi da fiecare rodul său ,,una o sută, una şaizeci şi alta treizeci”(Marcu 4, 20).

Conştientizez că misiunea preotului este aceea de a-l împărtăşi pe Hristos fiilor săi duhovniceşti şi nu de a fi un paznic de netrecut al potirului; misiunea mai cere ca pe credincioşi să îi ridice spre Hristos, iar pe acesta să îl coboare spre neputinţele fireşti spre a le îndrepta.

Am auzit încă din cea mai fragedă vârstă spunându-se de anumite persoane că sunt vrednice de Sfânta Împărtăşanie, iar despre altele că nu şi mi-am pus problema: oare cine şi cum se poate pronunţa dacă o persoană este intr-adevăr vrednică sau nu de acest mare dar şi binefacere. Această persoană care hotărăşte cine poate primi sau nu Sfânta Împărtăşanie este preotul duhovnic. Poate că la o primă vedere am putea spune ca e foarte uşor.folosim anumite canoane, reţete şi lucrurile merg de la sine, însă realitatea nu sta chiar aşa. Fiecare om este unic şi are o structură sufletească nemaiîntâlnită la nici un altul.

Hristos nu doreşte o relaţie în masă, ca toţi să fie uniformizaţi după anumite legi sau canoane, acest lucru neducându-ne cu gândul că pravilele şi canoanele ar fi de prisos.

Bine ştiind că Hristos este pricina tuturor binefacerilor prin Euharistie, iar cei care o primesc comunică cu El în cel mai deplin şi autentic mod, însă: ,, precum dă mare ajutor acelora care o primesc cu vrednicie, tot aşa şi moarte celor care o primesc cu nevrednicie. Celor îmbunătăţiţi şi evlavioşi, care se pregătesc cum trebuie prin pocăinţă şi mărturisire se face viaţă adevărată şi veşnică , iar la cei păcătoşi şi neevlavioşi, care nu au conştiinţa curată, nici nu au făcut cuvioasă pocăinţă şi mărturisire şi toate câte doresc, se face pricinuitoare de mare pagubă şi moarte a sufletului lor şi munci.Căci foc este care arde pe cei nevrednici. Iar nevrednici se socotesc câţi nu s-au curăţit cu Sfânta Mărturisire, sau nu au îndeplinit canonul dat de duhovnic şi îndreptarea” .

A oferi sau nu Sfânta Împărtăşanie este o chestiune extrem de sensibilă atât pentru preot ca administrator cât şi pentru credincios ca primitor. ,,Atât de multe sunt situaţiile încât nu pot fi prevăzute nici judecate cu aceiaşi măsură. Fiecare om constituie un caz special şi, conform Sfântului Apostol Pavel, nimeni nu ştie cele dinăuntru ale omului decât duhul lui. Nu trebuie să uităm, credinţa noastră este credinţa libertăţii şi a Harului, iar toate lucrările noastre trebuie să vizeze mântuirea omului pentru care Hristos a murit şi pentru izbăvirea căruia şi-a dat Trupul şi Sângele spre iertarea păcatelor, aşa cum se repetă la fiecare Sfântă Liturghie. Exact acesta este şi scopul Tainei: iertarea păcatelor păcătoşilor şi nu răsplătirea nepăcătoşeniei” . Pe de cealaltă parte avem îndemnul Sfântului Pavel: ,, Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.”(I Cor XI, 27-32)

Îmi propun ca în cele ce urmează să studiez şi să scot în evidenţă acele momente şi situaţii când putem să lucrăm cu iconomie spre zidirea celor căzuţi şi cu acrivie spre păstrarea bunelor deprinderi şi intensificarea lor.

Astăzi, în Biserică se observă două tendinţe; una care merge spre o practică de împărtăşire deasă şi alta spre o împărtăşanie mai rară de 3 – 4 ori în posturi, fiecare tabără aducând argumente pro şi contra. Voi încerca să analizez aceste argumente critic, echidistant, fără prejudecăţi şi prin raportare la voci autorizate să înclinăm balanţa către una sau alta.