Mântuitorul Iisus Hristos învățătorul nostru suprem

INTRODUCERE

Afirmaţiile mesajului creştin trebuie să prezinte propoziţii certe, nu ipoteze sau opinii personale. Ele pot avea un astfel de statut atunci când au drept fundament ceea ce credinţa creştină recunoaşte şi consideră drept certitudinea absolută, drept adevărul însuşi. O formă a creştinismului care nu Îl consideră ca atare pe Iisus Hristos nu reprezintă creştinismul. Hristos este vocea cea mai înaltă a lui Dumnezeu prin Care Dumnezeu ne-a revelat lucruri cu privire la El Însuşi. Numele de Iisus Hristos nu este un termen abstract, nu se referă la un semn sau la o imagine, prin care Dumnezeu ni Se arată nouă ca fiind real, dar care totodată ar fi cât se poate de diferită de El, ci Hristos este Adevărul existenţial, Adevărul real, Care ni-L descoperă pe Dumnezeu în Sine Însuşi, în chip văzul după Întrupare.

Particularitatea teologiei ortodoxe este legătura organică între dogma treimică şi cea hristologică. Aceasta înseamnă ca hristologia este legată de teofaniile istoriei biblice şi nu doar de aşteptările mesianice ale iudaismului. Dogma treimică, după cum este prezentată în primul capitol al lucrării, şi care îşi are rădăcinile în teofaniile Vechiului Testament, este revelată de Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, a doua Persoană a Sfintei Treimi. După Sfântul Evanghelist Ioan şi cei următori lui, încă de la început, în istoria primei comunităţi creştine, Cuvântul lui Dumnezeu, Care era prezent şi în vremea patriarhilor şi profeţilor, se găseşte în avanscena dumnezeieştii iconomii.

Al doilea capitol al lucrării Îl priveşte pe Hristos nu numai dintr-un plan transcendent, ci şi dintr-un plan imanent. Adică Logosul lui Dumnezeu Tatăl Se coboară în imanent prin întrupare, descoperind slava Dumnezeului Treimic; slavă pe care membrii Bisericii o văd după întrupare în situaţii istorice concrete. Această slavă pe care o văd acum membrii Bisericii, este aceeaşi pe care o vedeau patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, în timpul prezenţei Sale neîntrupate.

Prima conştiinţă şi experienţă a comunităţii Bisericeşti Îl acceptă pe Iisus ca Hristos. În conformitate cu teologia ulterioară, Hristos este Cuvântul Întrupat. Se numeşte Hristos după înomenirea Lui şi niciodată în starea Sa veşnică, adică în prezenţa Sa neîntrupată. Hristos este Mesia Cel aşteptat în Vechiul Testament, şi care a fost primit prin naşterea din fecioară, în Noul Testament. Cuvântul însuşi unit după fiinţă cu firea noastră, prin întrupare, unge această fire şi-i dă puterea harismatică a dumnezeirii, şi pe care o primeşte fiecare om prin unirea cu trupul Lui Hristos, care este Biserica.

Ultimul capitol al lucrării vorbeşte despre lucrarea lui Hristos ca Învățător. Hristos este Învățătorul suprem întrucât el este „Calea, Adevărul și viața” (Ioan 14, 6). În calitatea Sa de Adevăr Absolut, El se revelează nouă atât cât putem noi înțelege și ne învață exact, fără ocolișuri, ce trebuie să facem pentru a dobândi viața de veci. Aceste învățături sunt cuprinse concentrat în Predica de pe Munte, unde ne este prezentata „decalogul Legii cele noi” Fericirile, care constituie un set de îndrumări pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu, dar ne prezintă și răsplata pentru fiecare nevoință.

CAPITOLUL I: IISUS HRISTOS ÎN SFÂNTA TREIME

1. Consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt

Prin acţiunea Sa revelatoare, Dumnezeu Se descoperă ca fiind o Existenţă fără început şi fără sfârşit. El îşi are Existenţa de la Sine şi prin Sine, ceea ce înseamnă că El e însăşi Existenţa. Fiind însăşi Existenţa înseamnă că nu există nimic anterior lui Dumnezeu care să-I predetermine existenţa. Moise este cel care primeşte de la Dumnezeu adevărul cu privire la aseitatea divină; astfel ca Domnul se prezintă profetului cu Numele Său de Cel ce este; spunând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 15). În Apocalipsa lui Ioan este descoperit acelaşi adevăr, căci Dumnezeu Însuşi spune: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1, 8).

Orice existenţă are o anumită natură sau esenţă (fiinţă), înţeleasă ca şi conţinut ontologic al său; noţiunea de fiinţă indicând faptul participării la a fi (la existenţă), deoarece cuvântul fiinţă provine de la femininul participiului verbului a fi. În cazul lui Dumnezeu nu putem vorbi de o participare a Fiinţei Lui la existenţă, deoarece El este prin excelenţă Existenţa mai presus de existenţă; aşa cum afirmă şi formula apofatică de: „Fiinţă mai presus de fiinţă” , pe care o întâlnim la Părinţii Bisericii.

Tot Părinţii Bisericii învaţă că nu poate exista fiinţă sau natură fără un mod concret de existenţă, adică fără a fi ipostaziată într-un mod sau altul. Ipostasul unei naturi raţionale a fost numit persoană, de aceea, întrucât Dumnezeu, îngerii şi oamenii sunt existenţe sau naturi raţionale, au caracter personal, adică sunt persoane.

Caracteristica proprie unei persoane este conştiinţa de sine și identitatea particulară neconfundabilă. Cu ajutorul conştiinţei de sine persoana înţelege faptul că există, este conştientă de propria existenţă şi de propria identitate, unică şi irepetabilă, prin care se diferenţiază de alte existenţe. Posibilitatea diferenţierii de alte existenţe constituie afirmarea propriei alterități ; ceea ce înseamnă că nu poate exista un ipostas fără fiinţă şi nici fiinţa nu poate subzista decât ca ipostas sau persoană.