Legea cea nouă a Noului Testament

INTRODUCERE

Vechiul Testament a fost folosit și cinstit de creștini pentru că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a respectat Legea cea Veche și i-a acordat prețuire deoarece paginile Scripturii Vechi vestesc despre Sine: „Cercetați Scripturile, căci socotiți că în ele aveți viața veșnică și tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Mântuitorul Hristos este plinitorul și desăvârșitorul Legii Vechi: „Să nu socotiți ca am venit sa stric Legea și proorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5, 17). Noul Testament apare ca o continuitate firească a celui Vechi, în care „evanghelia” mesianității îl propovăduia în chip profetic pe Iisus Hristos. Mântuitorul a tâlcuit chiar El Scriptura Vechiului Testament atunci când mergea pe cale spre Emaus împreună cu Luca și Cleopa, subliniind bogăția mesianică a acesteia: „Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27). În acest episod scripturistic Hristos Logosul se descoperă ca „tâlcuitor” prin excelență al Vechiului Testament dar mai ales ca și conținut tainic al acestuia.

Sfinții Apostoli vorbesc și ei lămurit despre valoarea Scripturilor veterotestamentare pe care o citează în scrierile lor arătând astfel legătura organică ce există între cele două Testamente. Astfel Sfântul Apostol Pavel arată în fața regelui Agripa cadrele propovăduirii sale de la care nu s-a abătut: „Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat pana în ziua aceasta, mărturisind la mic și la mare, fără să spun nimic decât ceea ce și prorocii și Moise au spus ca va să fie: că Hristos avea să pătimească și să fie cel dintâi înviat din morți și să vestească lumina și poporului și neamurilor” (Faptele Apostolilor 26, 22-23). Sfântul Petru vorbește cu mare claritate despre caracterul inspirat al proorociei Vechiului Testament: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21).

Vechiul Testament nu a rămas niciodată o carte pecetluită și închisă prin întruparea Mântuitorului, ci ea a fost folosită încă din primele zile ale Bisericii primare (Faptele Apostolilor 2, 42; Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16), care a asimilat-o ca parte integrantă a cultului creștin, alături de scrierile ce vor forma canonul Noului Testament. Fără Vechiul Testament creștinii nu puteau înțelege cum „Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul.” (Evrei 1, 1).

Sfinții Părinți, ca următori și continuatori ai învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli, mărturisesc cu toată convingerea valoarea Vechiului Testament pentru mântuire, legat indestructibil de Noul Testament, amândouă inspirate de același Duh Sfânt. Unitatea Scripturii este apărată fără tăgadă de către toți Sfinții Părinți. Aducem ca exemplu doar pe Sfântul Chiril al Ierusalimului care zice: „Unul este Dumnezeul celor două Testamente, Cel care a vestit mai înainte în Vechiul Testament pe Hristos, arătat în Noul Testament, Cel care ne-a călăuzit prin Lege și profeți la Hristos. Dacă vreodată vei auzi vreun eretic, hulind Legea și profeții răspunde-i mântuitoarele cuvinte: «Iisus n-a venit sa strice Legea, ci să o plinească»” .

Pe parcursul veacurilor, Vechiul Testament a mai pierdut din întrebuințarea largă de care s-a bucurat la începutul creștinismului și în epoca patristică, accentul mutându-se tot mai mult pe Noul Testament, neglijându-se uneori adevărul de necontestat, că Vechiul Testament sprijină pe cel Nou, iar Noul Testament îl explică pe cel Vechi, formând împreună o unitate desăvârșită, și susținem această afirmație pe cuvintele Fericitului Augustin: „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in Novo patet” .

În cele ce urmează vom arăta rolul Vechiului Testament și relația acestuia cu Noul Testament, reliefând importanța și superioritatea legii celei noi, dar și rolul legii celei vechi de pedagog sau de călăuză care pregătește lumea pentru primirea legii celei noi.

CAPITOLUL I: LEGEA CEA VECHE ÎN VECHIUL TESTAMENT

1. Ascultarea și postul – legea primilor oameni din Eden

Legea ce veche a Vechiului Testament își are obârșia în prima poruncă dată de către Dumnezeu protopărinților noștri. Aşezându-i în grădina Edenului, Dumnezeu le-a dat protopărinților noștri porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 3, 17), ca să se arate vrednici să-şi câştige prin voia lor proprie şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, starea de îndumnezeire, care le fusese promisă, spre accederea la asemănare cu Dumnezeu.

Această poruncă era pentru Adam și Eva o provocare şi o încercare în acelaşi timp. Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam că mai există şi o altă cale în afara celei a binelui, pe care Adam ar fi trebuit să o urmeze. Dar Dumnezeu înzestrându-l cu libertate, voia ca Adam să-şi câştige singur meritul de a ajunge dumnezeu dup, ă har, alegând el singur calea binelui.