Originile creștinismului

In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a facut aparitia o noua religie: crestinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile nationale sau sociale, crestinismul avea sa devina religia dominanta pe întreg cuprinsul Imperiul roman.

Din anul 63 i. Cr., Ideea este inclusa in provincia romana Siria. Regii Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupatia romana i-a divizat pe evrei in mai multe grupari. Saducheii reprezentau bogata si influenta aristocratie preoteasca, colaboratoare a romanilor.

O componenta esentiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.

Limba in care s-a difuzat crestinismul a fost cea greaca, o adevarata limba universala antica. Momentul-cheie care a dus la distrugerea credintelor politeiste grecesti a fost aparitia filozofiei rationale in secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte curând, filozofia nu va mai reusi sa ofere o unitate spirituala a lumii grecesti (cum fusesera înainte panteonul zeilor, cultul lor, marile serbari panelenice). Ea insasi se va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detasarea sa), epicureismul (cu individualismul si urmarirea satisfactiei personale) si materialismul, care au influentat profund orientarea generala. Elementele prin care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre greci si religia crestina nou aparuta au fost platonismul, cu ideea nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea lumii de dincolo.

Contributia romanilor la constituirea noii religii a fost una special politica. Ei au avut ca nimeni altii pana atunci sentimentul unitarii omenirii sub o lege universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta parte, la pierderea credintei multor popoare in propriii lor zei, instituind un model comun.

Crestinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la Ierusalim, dar tot aici si-a avut primul martir, pe Stefan, ucis cu pietre de evrei. Personalitatile cele mai importante care au ajutat la raspândirea crestinismului au fost Pavel si Petru, care a convertit pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius, un sutas roman. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua religie sa iasa din granitele ei initiale, adresându-se si celorlalte popoare. Crestinismul devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel apar primele comunitati de crestini printre evrei, dar si printre greci si romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând pentru a fi considerat crestin : botezul si euharistia ( impartasania).

La romani crestinismul este foarte vechi: potrivit unei traditii transmise de istoricul eclesiastic Eusebiu, in partile noastre, in Scythia Minor (Dobrogea) a predicat chiar Sf. Apostol Andrei.Cercetarea orginilor crestinismului la romani a constituit o preocupare constanta a istoricilor nostri laici si eclesiastici, deoarece ea s-a facut in strinsa legatura cu demonstrarea continuitatii noastre etnice pe pamintul pe care ne gasim azi.

La noi, dovedirea continuitatii neintrerupte a populatiei autohtone in perioada migratiei popoarelor a devenit o problema cardinala si o datorie nationala, deoarece istoricii maghiari, slavofili sau germani din fostul Imperiu hasburgic au sustinut ca teritoriul Romaniei a fost golit de autohtoni, ca s-a produs un gol (vacum), iar acest "vacum" etnic a fost umplut cu slavi, huni, avari si alte neamuri, iar mai tirziu cu unguri si germani. Prin aceasta teorie tendentioasa se cauta justificarea din punct de vedere a ocuparii unor mari parti din teritoriul Romaniei de catre slavi, maghiari si germani. Crestinismul a devenit astfel si un argument in favoarea continuitatii etnice, deoarece el apare de la un moment ca o caracteristica a lumii si civilizatiei greco-romane si, in acest sens, si a populatiei daco-romane, care a primit de timpuriu aceasta civilizatie. Orice urma crestina de pe teritoriul tarii noastre poate fi atribuita astfel, in primul rind, populatiei autohtone, nu migratorilor, caci acestia s-au crestinat mai greu si mai tirziu.

Raspindirea crestinismului in Romania si mentinerea lui de-a lungul vremii s-a facut in strinsa conexiune cu Imperiul bizantin. Bizantul a ramas, dupa retragerea autoritatii si armatei romane din Dacia la sfirsitul secolului III (anul 275), singura forta politica din Orient care s-a putut impune in fata migratorilor. Considerindu-se de jure mostenitorul fostului Imperiu roman, el s-a interesat de regiunile de la Dunarea de Jos care aveau, de altfel, si o mare importanta strategica pentru soarta provinciilor din Peninsula Balcanica si chiar a capitalei insasi. Strapungerea frontierei dunarene insemna patrunderea in interiorul imperiului a valului popoarelor migratoare si periclitarea vietii pasnice a locuitorilor. In plus, Patriarhul de Constantinopol se simtea responsabil pentru grija sufleteasca a locuitorilor de aici si de aceea a fost activ in raspindirea crestinismului la Dunarea de Jos.

Am afirmat mai sus ca crestinismul la romani este foarte vechi. Noi spunem ca ne-am nascut crestini, fara a preciza data exacta a crestinarii noastre. Barbarii si alte popoare europene, care n-au trait in granitele Imperiului roman, s-au crestinat mai tirziu. La unele dintre ele este cunoscut si momentul crestinarii lor: anul, luna si chiar ziua. Romanii nu-si pot preciza acest moment. La intrebarea: cind a fost facut cunoscut crestinismul pe pamintul tarii noastre, s-au dat raspunsuri variate. Unii invatati socot ca Sf. Apostol Andrei a fost primul misionar in partile noastre. Baza acestei sustineri o constituie informatia pe care ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea in Historia ecclesiastica, III, 1. El ne spune textual: "Cind Sfintii Apostoli si ucenici si Mintuitorului nostru s-au raspindit peste intreg pamintul, lui Toma, dupa spusele Traditiei, i-a cazut sorti tara partilor, lui Andrei, Scitia, lui Ioan Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a venit la Efes".