Rostul misiunii preotului în spitalele romanești de astăzi

Introducere

Revoluţia din Decembrie 1989 a adus pentru societatea românească atât lucruri bune, cât şi lucruri rele. Dar, dacă ar fi să facem o statistică balanţa ar înclina spre lucrurile rele cu care societatea româneasca s-a infestat. Drogurile, prostituţia, traficul de fiinţe umane, avorturile, etc. sunt doar câteva dintre flagelele societăţii româneşti. Fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem societatea românească post-decembristă se confruntă cu o serie de probleme. Unele dintre ele au fost soluţionate în parte, la altele se încearcă acest lucru, iar altele nici pe de parte nu şi-au găsit soluţionarea.

Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la rândul ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le găsească o rezolvare.

Viaţa omului este împărţită în trei perioade: a copilăriei, a tinereţii şi cea a bătrâneţii. Fiecare perioadă are specificul ei. Astfel, în copilărie omul simte atracţie faţă de tot felul de jocuri şi năzdrăvănii; la tinereţe este plin de elan şi dornic de afirmare, iar la bătrâneţe începe să se gândească la viaţa de dincolo. Dintre cele trei perioade, tinereţea este aceea când omul uită de multe ori de Dumnezeu şi se lasă purtat de valurile acestei vieţi, fiind robit de tot felul de păcate care îl depărtează de Creatorul său.

Hristos Domnul i-a iubit totdeauna pe tineri şi a fost alături de aceştia în tot timpul vieţii Sale pământeşti. Tocmai pentru că i-a iubit şi continuă să-i iubească, El i-a spus tânărului bogat ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. Tot din dragoste faţă de ei Hristos l-a înviat pe tânărul din Nain şi pe fiica lui Iair, etc. Lor ca şi tuturor celorlalţi oameni Mântuitorul le-a lăsat tezaurul învăţăturilor Sale pentru a le folosi în aşa fel încât să poată dobândi mântuirea.

Urmând exemplul capului ei care este Hristos, Biserica îi înconjoară pe tinerii vremurilor noastre cu aceeaşi dragoste. Din păcate, în zilele noastre sunt destui tineri care trăiesc departe de Adevăr şi de Biserică. Alcoolul, drogurile, viaţa imorală sunt doar câteva din piedicile care îi ţin pe tineri departe de Dumnezeu. Ceea ce este mai rău constă în faptul că „educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul tinerilor noştri spre o versiune distructivă a ubicuităţii relativismului valoric. Paradoxul constă în aceea că, în cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde sentimentul confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii şi, prin urmare, fericirea. Am pierdut sentimentul de apartenenţă, am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi, deasupra noastră, Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie”.

Capitolul I. Aspect privind boala si slujirea pastoral a bolnavilor

Omul, fiind creat dupăchipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o armonie deplină a ființei sale, pătruns de energiile divine necreate, nu a cunoscut la început suferința. Neascultarea primilor oameni s-a tradus în fapt prin pierderea hainei de lumină protectoare dumnezeiască și alterarea armoniei omului cu el însuși, cu Dumnezeu și lumea înconjurătoare. Sănătatea fizică începe de acum să nu mai fie un bun definitiv al omului, care i se dă lui în mod absolut, ci este o stare de “mai puțină” boală. Deși boala a fost văzută întotdeauna ca pe un accident în viaţa omului, iată că ea devine acum însoţitorul fidel al fiinţei umane.

În accepţia comună de astăzi - cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. Trupul este văzut ca fiind o realitate de sine stătătoare, existentă autonom față de suflet. Boala ar fi prin urmare o defecţiune a acestui mecanism, medicina fiind știința care se ocupă cu repararea lui. Aceasta a dus de multe ori la un fel de ”obiectivizare” a bolnavului, un fel de abordare mecanicistă a persoanei umane privite ca un mecanism la care una din părți nu funcționează corespunzător și care trebuie reparată sau, eventual, înlocuită. De aceea, bolnavul este adesea pus în situaţia de a fi tratat ca fiind doar un ”purtător de boală”, un ”caz” anume, sau ”pacientul de la nr. x”, sau obiectul experiențelor științifice.

În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Orice om botezat în Biserica noastră este candidat la sfințenie. De aceea, atât preotul, cât și credincioșii trebuie să înceteze a-l mai vedea pe omul bolnav doar ca obiect al milei creștine. Acest om este de fapt omul cercat și iubit de Dumnezeu, este aurul trecut prin foc. Nu este obiectul milei, ci “obiectul” slujirii noastre, este fratele în care Hristos Însuși suferă.

Suferința trupului arată aşadar cel mai adesea o lipsă de împlinire sufletească. Prin urmare, sănătatea pacientului trebuie evaluată și din perspectiva duhovnicească, nu doar din cea a sănătății trupești. "Medicul care tratează pacientul fără să se îngrijească de sufletul lui nu se deosebeşte de un veterinar" (Pr. Arsenie Boca).