Sikhismul

Introducere. Ce reprezintă sikhismnul?

Din numeroasele grupări religioase care au apărut în decursul veacurilor și care au fundament în învățătura sincretică a lui Kabir, care a trăit între 1380-1460, una din cele mai importante și mai puternice, dacă nu chiar am putea să o considerăm chiar cea dintâi grupare religioasă de acest fel este cea cunoscută sub numele de „sikhism”. Această comunitate religioasă a fost fondată de către un lider religios din statul indian numit Punjab. El se chema Nanak și a trăit între anii 1469-1538.

Denumirea dată grupării religioase pe care am amintit-o mai sus nu este una întâmplătoare. Analizând din punct de vedere etimologic, „cuvântul punjabi „sikh” (sanscrită: sisya; pali: sekha) înseamnă „discipol”, „elev” și se referă la discipolii lui Nanak și ai celor nouă succesori spirituali ai acestuia”1. Acest termen a fost preluat și utilizat de către englezi de pe la începutul secolului al XX-lea, iar el desemnează totalitatea practicilor și învățăturilor promovate de către cei zece guru sikh.

Analizând din punct de vedere istoric apariția sikhismului, care este de altfel un sincretism hinduisto-islamic, trebuie să avem în vedere mai multe aspecte. În primul rând ceea ce s-a întâmplat cu viața religioasă din India atunci când hinduismul s-a întâlnit pentru prima dată cu islamul. Apoi ce consecințe a avut această primă ciocnire între cele două religii și cum s-a ajuns pe baza învățăturii lui Kabir să se formeze învățătura sikhistă, iar ulterior ea să ajungă o grupare religioasă destul de importantă în India, însă net inferioară și minoritară, sub întemeietorul ei pe care l-am amintit puțin mai sus, guru Nanak.

În decursul a unei perioade de peste 1000 de ani, diverse regiuni mai mari sau mai mici din India s-au aflat sub stăpânire musulmană. După ce Mohamed Ibn Qasim a cucerit regiunea Sindh, a pus bazele primului imperiu musulman, în anul 712. Ulterior, în jurul anului 1000, mai multe regiuni au ajuns sub stăpânire musulmană. În timpul stăpânirii împăratului Babur, care a întemeiat în orașul Delhi, conform datelor istorice în anul 1526, imperiul marilor moguli și al succesorilor săi, expansiunea musulmană avea să-și atingă apogeul său în India. „După moartea împăratului Aurangzeb, în anul 1707, îndelungata stăpânire islamică din India începe să decadă cu rapiditate”2. După ce armata musulmană intră în India aveau să înceapă

vremuri dificile pentru hinduși: mulți dintre ei au fost supuși unor persecuții dure, o mare parte a acestora pierzându-și chiar viața. Tot atunci au fost distruse numeroase temple și statui ale zeilor hinduși. La început a fost cel mai greu deoarece etapizat, cuceritorii musulmani au adoptat o atitudine mai echilibrată față de cei pe care îi aveau sub stăpânire. Foarte mulți conducători musulmani au început să manifeste un interes ridicat pentru literatura indiană și să promoveze la curțile lor funcționari care erau hinduși. În plus, împăratul Akbar (1556-1605) a încercat chiar să pună bazele unei religii comune pentru toți supușii săi, deși planul său n-a fost agreat de o mare parte dintre aceștia.

Nu poate încăpea vreo urmă de îndoială că cultura islamică a clasei stăpânitoare a avut o influență foarte serioasă, în mai multe puncte, atât asupra vieții spirituale, cât și a vieții materiale a hindușilor. În altă ordine de idei, este la fel de adevărat că s-au exercitat influențe și în sens invers, adică de la hinduși înspre musulmani. Nu este un lucru ieșit din comun acest lucru dacă avem în vedere în primul rând faptul că o mare parte dintre musulmanii indieni proveneau din rândul hindușilor convertiți la islam. O mică parte proveneau dintre musulmanii veniți în India ca funcționari și soldați din țările arabe. În acest fel, majoritatea musulmanilor din India au continuat să ia parte la rânduielile și practicile hinduse și să respecte regulile impuse de caste.

Înainte de împăratul Akbar, dar și după acesta, au existat lideri care aveau speranțe referitoare la unitatea hindușilor și a musulmanilor. „Cel mai important dintre aceștia a fost cunoscutul Kabir (1440-1518), care a crescut și a fost educat probabil într-un mediu islamic”3. Tradiției semnalează faptul că acesta s-ar fi născut dintr-o mamă brahmană și ar fi fost adoptat de un țesător musulman. Însă, după altă tradiție, acesta „s-ar fi născut musulman și ar fi trecut la vishnuism atunci când a ajuns matur”4. Acest aspect este mai puțin important deoarece el este revendicat atât de către hinduși cât și de către musulmani, întrucât doctrina sa reprezintă un sincretism, o îmbinare dintre hinduism și islami. El nega autoritatea Vedelor ca și pe cea a Coranului, admițând existența unui Dumnezeu unic, Allah-Rama, însă fără a-l considera pe Rama ca un avatar al lui Vishnu, așa cum s-a observat în hinduismul clasic. Tot din doctrina sa putem remarca faptul că el ignora orice formă de idolatrie, sacrificiile, dar și asceza, recomandând în schimb meditația, iubirea de Dumnezeu și mai ales bunul comportament moral. În concepția religioasă pe care el o are, toți oamenii sunt chemați la Dumnezeu, fără deosebire de rasă sau castă. Această doctrină s-a răspândit extrem de rapid, iar din concepția

aceasta religioasă aveau să-și preia mai multe grupări religioase mesajul pe care a încercat intens să-l promoveze Kabir.