Știința și religie

Dumnezeu fiind unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Logosul divin este Dumnezeu adevărat, asemenea Tatălui şi Duhului Sfânt. Deşi Sfânta Scriptură nu-L numeşte persoană în mod direct, numindu-L Fiu, îi arată calitatea de persoană, având aceeaşi natură sau fiinţă ca Dumnezeu Tatăl, fiind “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut” (art. 2, Simb. Cred.). El şi-a primit natura sau fiinţa prin naştere, mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, precum Duhul Sfânt şi-a primit-o tot de la Tatăl prin purcedere. În acest sens, despre Fiul psalmistul spune: “Fiul meu eşti tu, eu astăzi Te-am născut”( Ps. 2,6), de asemenea: “Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”( Ps. 109,3). Atât cuvântul astăzi, cât şi expresia mai înainte de luceafăr, exprimă ideea naşterii din veşnicie a Fiului din Tatăl .

Hristologia este unul dintre capitolele fundamentale ale Dogmaticii. Hristologia este învăţătura ortodoxă despre cele două firi şi persoana Unică a lui Hristos. Biserica a fost preocupată în toată istoria ei să păstreze adevărul fundamental al mântuirii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut în trup: “şi Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl plin de har şi adevăr”, (Ioan 1, 14), “ făcându-Se întru toate asemenea nouă afară de păcat” (Evrei 4, 15). Cel mai im portant aspect al hristologiei este Unirea Ipostatică (enosis hypostatiki), adică unirea naturii umane cu persoana divină prin care Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Unirea ipostatică nu este o simplă legătură cu asociere (synapheia) ci o sinteză şi o subzistenţă ipostastică. Cuvântul S-a unit cu firea umană “după ipostasă”, ”în mod ipostatic”, de aceea există numai un ipostas sau o Persoană, cea a Domnului nostru Iisus hrtistos, în subiectul căruia cele două naturi sunt păstrate fără confuzie şi fără separare. Prin unirea ipostatică natura umană nu are o subzistenţă personală în ea însăşi, ci este enipostaziată, adică stabilită în persoana proprie a Fiului. De asemenea, voinţa umană nu are o mişcare în ea însăşi şi către ea însăşi, ci în Dumnezeu şi către El. Prin unirea ipostatică firea umană a obţinut o condiţie şi o ordine nouă în Hristos.

Prin urmare, Unirea Ipostatică este o sinteză prin Persoană, nu prin natură, în care unitatea subiectului şi dualitatea naturilor trebuie să fie afirmate deodată. Aceasta cu înţelegerea că Persoana nu este individuală unei naturi, ci existenţa unică a naturii, sau invers, natura este conţinutul unei existenţe personale. În Iisus Hristos cele două naturi îşi păstrează proprietăţile lor, dar natura umană este “centrală” introdusă în subiectul Cuvântului. Este o unire care înlătură despărţirea, dar nu desfiinţează deosebirea, de aceea Hristos cel îndoit după fire are “lucrare îndoită”, împlinind iconomia cea pentru noi, în mod teandric, adică lucrând dumnezeieşte şi omeneşte, atât cele dumnezeieşti cât şi cele omeneşti, sau mai limpede spus, manifestând deodată o lucrare dumnezeiască şi omenească.