Suveranitatea lui Dumnezeu - Principalele Perspective

Introducere

„Cine nu se va teme de Tine, o, Doamne, Dumnezeul oştirilor, cel mai înălţat şi cel mai de temut? Căci numai Tu eşti Domnul, Tu ai făcut cerurile şi cerurile cerurilor, pământul, cu tot ce este pe el, şi în mâinile Tale se află sufletul oricărei făpturi vii. Tu şezi ca un împărat deasupra noianului de ape; da, Tu domneşti pe vecie. Tu eşti Măreţul Împărat al întregului pământ; eşti îmbrăcat cu putere şi în faţa Ta sunt slava şi mărirea. Amin.”

Dumnezeu este Creatorul Atotputernic al Universului întreg. În timp ce creaţia este lucrarea prin care Dumnezeu a creat Universul, suveranitatea sau providenţa, este relaţia Lui permanentă cu acesta. Prin suveranitate se înţelege acea acţiune continuă a lui Dumnezeu, prin care păstrează în existenţă creaţia pe care a adus-o în fiinţă, şi o călăuzeşte spre scopurile pe care le are în vedere pentru ea.

Suveranitatea are un rol central în mersul vieţii creştine.

Omul poate trăi cu certitudinea că Dumnezeu este prezent şi activ în viaţa lui. Este în grija Lui şi prin urmare, el poate înfrunta cu încredere viitorul, ştiind că lucrurile nu au loc la întâmplare. Se poate ruga, ştiind că Dumnezeu îi aude rugăciunile şi ţine cont de ele. Totuşi, trebuie observat că aceasta este o doctrină în privinţa căreia a existat încă de la începutul istoriei Bisericii un dezacord major între creştini, în mod deosebit legat de relaţia existentă între Dumnezeu şi alegerile pe care le fac de bunăvoie creaturile Sale morale. Dacă Dumnezeu conduce Universul prin intermediul decretelor Sale suverane, cum este posibil ca omul să-şi exercite libertatea de a alege, cum poate fi el responsabil pentru comportarea sa? Nu este el doar o simplă marionetă, ale cărei acţiuni sunt determinate de un Dumnezeu din spatele scenei, care trage sforile după cum îi convine? Ce se poate spune despre răul existent în lume? Este Dumnezeu responsabil de tot ce se întâmplă? Încercarea de a răspunde la aceste întrebări a dus la divizarea Bisericii creştine de-a lungul istoriei.

În paginile următoare, lucrarea de faţă analizează problema doctrinei suveranităţii lui Dumnezeu, cu un mai mare accent pus pe libertatea omului în alegeri, şi oferă câteva răspunsuri la întrebările amintite mai sus, din trei perspective diferite: catolică, ortodoxă şi protestantă.

I. Perspectiva catolică

Conform perspectivei catolice, providenţa divină (suveranitatea) este purtarea de grijă manifestată de Dumnezeu faţă de creaţiunea Sa, în numele iubirii, înţelepciunii şi atotputerniciei Sale.

Doctrina Sfintei Providenţe afirmă că Dumnezeu a rânduit creaţiunii Sale un plan bine determinat, pentru a-Şi putea atinge scopul adevărat. În timp ce planul ca atare este un act al înţelepciunii divine, realizarea lui presupune voinţa lui Dumnezeu şi finalitatea urmărită de El din iubire. Deşi, în sine, planul este în întregime opera lui Dumnezeu, în realizarea lui El se serveşte de activităţi naturale şi libere dependente de mai mulţi intermediari sau agenţi secundari. În afară de aceasta, fiecare rău moral sau deficienţă fizică poate stânjeni sau întârzia împlinirea planului lui Dumnezeu. El respectă în aşa măsură libertatea omului, pe care tot El a creat-o şi i-a dăruit-o, încât îi permite să nu-I respecte planul, să nu-I împlinească voinţa, să-I calce poruncile, să-I sfideze înţelepciunea şi să-I jignească iubirea. Omul are această libertate, dar faptul de a o fi folosit împotriva lui Dumnezeu, reclamă restaurarea ordinei morale, restaurare ce se realizează prin ispăşire prin suferinţă. Dar şi ispăşirea şi suferinţa sunt ajutate de Sfânta Providenţă spre a-Şi îndeplini rostul în împlinirea planului lui Dumnezeu, spre fericirea veşnică a omului.

În cartea „Cea mai frumoasă istorie despre Dumnezeu”, teologul catolic Joseph Moinght vorbeşte despre planul lui Dumnezeu de mântuire a omului

şi afirmă despre libertatea pe care acesta o are:

„Dumnezeu îşi limitează puterea pentru că El respectă libertatea noastră. [ … ] Dumnezeu nu numai că se limitează, dar şi refuză să intervină în istoria oamenilor prin acte de forţă, prin miracole şi alte fenomene de acest fel.”

Această libertate, atribuie omului şi responsabilitate. Omul este responsabil de durata vieţii şi a morţii, deoarece prin opţiunea lui a făcut ca puterea supraomenească a păcatului (a răului) să se înstăpânească asupra omenirii, căci un Dumnezeu esenţialmente bun nu poate fi făcut responsabil de răul intervenit în viaţa oamenilor. Apariţia răului este posterioară creaţiunii şi libertăţilor, ele însele create de Dumnezeu. Ştiind că oricărei încercări permise de Dumnezeu, El îi anexează şi harul necesar pentru a putea fi biruită, a folosi sau a nu folosi această putere este la libera alegere a omului: de unde şi responsabiliatea lui.

Conform Dignitatis Humanae, Declaraţia Libertăţii Religioase, formulată la cel de al doilea Consiliu Ecumenical de la Vatican, se menţionează că „toate fiinţele umane au obligaţia de a căuta adevărul, în mod special cel în legătură cu Dumnezeu şi Biserica Sa, şi în măsura în care ajung să-l cunoască, au obligaţia de a adera la el şi să-i dea omagiu. […] Motivaţi de demnitatea lor, toţi oamenii, întrucât sunt dotaţi individual cu raţiune şi voinţă liberă, şi astfel au şi responsabilitate personală, sunt obligaţi atât de natura lor, cât şi de datoria lor morală să caute adevărul, toate adevărurile religioase.”

Aşadar, Dumnezeu oferă omlui libertatea de a alege, lucru care implică şi responsabiliate cu privire la alegeri. Doar natura lui şi datoria morală îl pot obliga să aleagă adevărul, să îl accepte şi să-l omagieze.

„Omul nu poate fi forţat să accepte adevărul.”