Un dialog posibil în actul educațional

Cine suntem? De unde venim? Cum am apărut? Cine ne-a creat? Încotro ne

îndreptăm?

Probabil fiecăruia dintre noi i s-a ivit vreodată în minte una dintre aceste întrebări

existențiale. Întrebări care macină pe unii, sau față de care alții sunt total indiferenți. Cei care

sunt măcinați și intrigați de aceste întrebări încearcă, măcar la nivel personal, printr-un gând,

printr-o reflecție, să le dea un răspuns, iar cei nepăsători, rămân până în sfârșit în indiferența

lor, nefiind mișcați de frumusețea lumii în care trăim, în consecință neîncercând să-i afle

sensul: „Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când, nebunilor, veți iubi nebunia? Și

voi, neștiutorilor, până când veți urî știința?” (Pilde 1, 22).

De-a lungul istoriei, cei care au fost preocupați de aceste întrebări și au încercat să le

dea un răspuns precis și mulțumitor, au fost împărțiți în două mari tabere: creaționiștii și

evoluționiștii. Primii considerau că lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic, ex nihilo (lat.

ex = din, nihilo = nimic), respingând orice idee de evoluție a lumii, „motivând că aceasta ar fi

fost creată în stare de absolută perfecțiune, din chiar primul moment al existenței sale”2.

Evoluționiștii în schimb, considerau că „universul este rezultatul unei evoluții naturale, care

sfârșește cu apariția omului”3, respingând astfel ideea perfecțiunii inițiale a lumii. Diferențele

majore dintre cele două teorii sunt evidente, gândindu-ne numai, la un elev care la ora de

1 Adrian LEMENI et alii, Apologetica Ortodoxă, vol. 2, coll. Cursuri, Manuale, și Tratate de Teologie Ortodoxă,

BASILICA, București, 2014, p. 122.

2 Pr. Dumitru POPESCU et alii, Știință și teologie: preliminarii pentru dialog, coll. Noua reprezentare a lumii,

XXI: Eonul dogmatic, București, 2001, p. 107.

3 Pr. D. POPESCU et alii, Știință și teologie..., pp. 107-108.

religie învață că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ca mai apoi, la ora de biologie, să i se spună că, de fapt, omul are ca strămoș ființele necuvântătoare4.

Pe lângă gânditorii, filosofii și oamenii de știință care au conceput și dezvoltat de-a lungul timpului aceste teorii, încercând să ofere un răspuns întrebărilor enumerate mai sus, teologia a încercat și ea să ofere un răspuns mulțumitor asupra originii lumii și a omului, bazându-se pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, îmbinând rațiunea cu credința, privind dincolo de bariera materiei, încercând să pătrundă în transcendent. Bineînțeles, credința creștină se află undeva la mijloc între creaționism și evoluționism, croindu-și un drum propriu, luând câte ceva din cele două.

Potrivit credinței creștine, lumea văzută și cea nevăzută a fost creată de Dumnezeu din nimic, ex nihilo, doar prin Cuvânt, după cum găsim în Cartea Facerii, capitolul 1: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1, 1); „Și a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină!>> Și a fost lumină” (Fac. 1, 3); „Și a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Important de menționat este faptul că referatul biblic al creației nu este, „nici nu poate fi, un referat științific despre alcătuirea Lumii”5. Unii neînțelegând acest aspect, aduc argumente absurde și puerile împotriva credinței creștine cu privire la crearea Lumii astfel: Cum a creat Dumnezeu lumina în prima zi, dacă Soarele, sursa luminii, a fost creat abia a patra zi?. Aceștia necunoscând în profunzime unele lucruri, de exemplu diferența dintre lumina nematerială și cea materială, „ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neștiinței lor inițiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului”6.