Unirea cu Hristos Duce la Sfințenia Vieții

Hristos, Care este pretutindeni şi pururea de faţă, este aşteptat să Se arate ca Domn al slavei. Şi este aşteptat cu certitudine, pentru că a înviat şi este deja prezent. Dacă viaţa credincioşilor nu se sprijină pe Hristos cel înviat, atunci – precum zice Sfântul Apostol Pavel – „suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut” (1 Cor. 15, 19-20).

Cei care nu sunt creştini se înşeală văzând în creştinism doar un set de reguli pentru viaţă, o anumită filosofie sau doar un număr de forme rituale şi ceremonii. Cel mai distinct aspect care deosebeste creştinismul de toate cele de mai sus constă în învăţătura că la mântuire se poate ajunge doar printr-o unire desăvârşită cu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. El s-a făcut trup pentru ca prin moartea şi învierea Lui glorioasă să-i poată aduce pe oameni la Dumnezeu.

Iisus Hristos a dăruit celor ce cred într-Însul nu numai o nouă religie, ci şi o nouă morală. El ne-a descoperit o nouă relaţie religioasă, o nouă legătură între om şi Dumnezeu: legătura iubirii. Prin El am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este Tată şi noi suntem fii ai Lui, că relaţia dintre noi şi Dumnezeu nu este ca relaţia dintre sclav şi stăpân, ci ca relaţia dintre fiu şi părinte.

Noua relaţie religioasă cu Dumnezeu implică şi o nouă viaţă morală. Dumnezeu însuşi este desăvârşit din punct de vedere moral: El e desăvârşirea însăşi. Cel ce este fiu al lui Dumnezeu trebuie să tindă să se asemene cu Dumnezeu. De aici imperativul pe care îl pune Mântuitorul pe frontispiciul vieţii tuturor credincioşilor: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârţit este” (Matei 5, 48). Fiul trebuie să fie imaginea Tatălui, trebuie să reflecte în sine şi în viaţa sa chipul Tatălui. Şi dacă Tatăl e desăvârşit, fiul trebuie să tindă să devină asemenea Lui, să fie desăvârşit ca şi Tatăl.

În primul rând însemnătatea centrală pentru noi este credinţa că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut”, „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui” (Col. 1, 13;15, Evrei 1, 3). Aşa o mărturiseşte Mântuitorul şi aşa mărturisesc Sfinţii Apostoli. El este singurul Fiu al Tatălui, născut iar nu făcut şi de o fiinţă cu Tatăl.

În ce se arată desăvârşirea morală a lui Iisus Hristos? În primul rând în sfinţenia Lui. „Fiţi sfinţi că Eu Domnul sfânt sunt” (Lev. 11, 45; I Petru 1, 16). Iisus

Hristos este sfânt, precum Tatăl sfânt este; această sfinţenie divină se manifestă şi în firea Lui omenească şi în viaţa Lui pe pământ. Sfinţenia Lui Iisus Hristos se arată în lipsa de păcat, adică în deplina conformitate a voinţei umane cu voinţa divină. În Iisus Hristos firea omenească fiind unită ipostatic cu firea dumnezeiască, voia omenească îndumnezeită s-a supus întru toate voii dumnezeieşti, care conduce toate mişcările voii omeneşti. Astfel că într-Însul păcat nu s-a aflat. Aceasta o mărturiseşte Mântuitorul însuşi, zicând că stăpânul întunericului nu are parte într-Însul (Ioan 14, 30). Conştiinţa lui este senină, netulburată de umbra nici unui păcat. El nu cunoaşte neliniştea şi mustrarea păcatului, nici nevoia iertării. De aceea se roagă pentru păcatele altora, niciodată pentru păcatele Lui, căci se simte în faţa Tatălui curat şi fără prihană. Tot atât de curat se simte şi în faţa oamenilor. De aceea şi zice: „Cine Mă va vădi de păcat?” (Ioan 8, 46). De fapt nii sinedriştii, care doresc să-L ucidă n-au cu ce să-L învinovăţească, afară de recunoaşterea că El e Fiul Lui Dumnezeu, recunoaştere care exprimă realitatea însăşi. Iuda însuşi, care L-a trădat, a mărturisit chinuit de remuşcări: „am vândut sânge nevinovat” (Matei 27, 4). Pilat şi soţia sa îl socotesc pe Iisus ca pe un om drept, care a fost condamnat fără vină. Iar apostolii sunt unanimi în a afirma că păcat în El nu este (Ioan 3, 5), că „păcat n-a săvârşit şi viclenie în gura Lui nu s-a aflat” (I Petru 2, 12), că întru toate a fost asemenea nouă afară de păcat (Evrei 4, 15).