Cultura

1. Ce este cultura?

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra pământul, a locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu acest sens din secolul XI până în secolului XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec. XVI) de cultură a spiritului.

Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii ale acestui termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. Moles susţine că ar exista aproximativ 250 de definiţii ale culturii.

În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă : operă, teatru, coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice”.

În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris, termenii de cultură, societate şi, uneori, etnologie, îşi dispută preeminenţa.

Kluchohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o într-o formulă succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, model de a trăi”.

În altă ordine de idei, unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultură materială sau civilizaţie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală, cunoştinţe, valori, simboluri etc.).

2. Componentele culturii

Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale (sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.

Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.

Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă, apoi dispar.

Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la culture et conditions culturelles arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.

În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoştinţelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.

Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoştinţele nu se identifică. Cunoştinţele sunt concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al evidenţei empirice (de ex., forma sferică a Pământului). Opiniile, spre deosebire de cunoştinţe, nu au la bază o suficientă evidenţă empirică : există astfel părerea că adoptarea unor legi care prevăd posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scăderea frecvenţei actelor criminale. “Orice cunoaştere umană, începe cu opinii, trece de la acestea la noţiuni şi se sfârşeşte cu idei” (I. Kant). Deci, pe lângă opinii şi cunoştinţe, cultura oricărei societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură, despre viaţă şi moarte, despre om şi ocietate.

Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor.

În altă ordine de idei, trebuie să constatăm că valorile nu sunt întotdeauna în consens : uneori ele intră în conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetările actuale dovedesc că în orice societate există conflicte valorice, diferă doar gradul în care ele sunt acceptate şi “soluţionate”. În timp ce regimurile totalitare le ignoră, le resping, societăţile democratice le acceptă, încearcă să le “soluţioneze”, să le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele valorice riscă să se acutizeze şi să degenereze în stări anomice.

Societatea democratică “reprezintă în fapt, modalitatea raţională de soluţionare şi de neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre libertate şi ordine, dintre egalitate şi libertate”.

Valorile au o mare semnificaţie emoţională. Ele nu trebuie privite ca simple concepte abstracte. Oamenii polemizează, intră în conflicte şi uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii pentru apărarea valorilor ai căror partizani sunt (de exemplu, pentru “libertate”).

Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea, normele reprezintă elemente importante ale culturii societăţii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de conduită care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne comportăm la şcoală ca la discotecă, nici la spital ca la operă). De asemenea, normele reglementează comportamentele oamenilor în relaţiile dintre ei. (De exemplu, normele de politeţe definesc comportamentul cuvenit, care se cade). Putem spune că normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vieţii colective”, în cadrul căreia “fiecare om ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membrii ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale”.

Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele, obiceiurile, moravurile şi legile existente într-o societate dată. J. Szczepanski face distincţie între obişnuinţe şi obiceiuri. “Obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicite pentru anumite situaţii”, a căror încălcare nu stârneşte obiecţii sau reacţii negative din partea societăţii, dar pe care membrii respectivului grup se simt datori să le respecte (de exemplu, în anumite grupuri de muncă există obişnuinţa celebrării aniversării fiecărui membru sau a evenimentului pensionării).