Despre Probațiune

Reacţia socială faţă de infracţionalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de manifestare, care s-au conturat ca modele distincte: punitiv, preventiv si curativ. Toate aceste modele, combinate, astăzi au contribuit la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale. Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale o reprezintă tendinţa moderată. Această nouă orientare abordează problematica prevenirii si combaterii criminalităţii, într-o manieră structurală, sistematică, apreciind că reducerea diferenţei sociale, economice si culturale dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor la soluţionarea problemelor comunităţii din care fac parte.

Perspectiva pluralistă a condus la revizuirea concepţiei tradiţionale asupra pedepsei şi sancţiunii penale, la mutaţii esenţiale în filozofia sistemelor penale. Alături de concepţia tradiţională a pedepsei ca sancţiune represivă - s-au dezvoltat abordări alternative care tratează comportamentul infracţional în contextul relaţiilor comunitare iar pedeapsa ca modalitate de transformare a personalităţii şi de "renaştere morală" a persoanei care comite acte infracţionale.

Sancţiunile comunitare s-au dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Probaţiunea, ca şi alte sancţiuni comunitare este, sub raportul naturii juridice, o sancţiune penală. Prin scopurile şi obiectivele urmărite ea se distanţează însă de sistemul tradiţional centrat pe represiune şi izolare. Valorile pe care s-a construit, obiectivele şi scopurile pe care le urmăreşte contribuie la definirea probaţiunii şi la poziţionarea sa distinctă în sistemul sancţiunilor penale existent în diferite legislaţii naţionale. După Joutsen şi Zvekic scopurile probaţiunii sunt:

a.) Reabilitarea şi controlul infracţionalităţii;

b.) Reintegrarea comunitară;

c.) Pedeapsă;

d.) Prevenirea săvârşirii de noi fapte penale.

Definiţii ale probaţiunii

Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune provine din latinescul « probatio », termen care desemnează o perioadă de demonstraţie, de încercare. Acei condamnaţi care au demonstrat dorinţa de schimbare de-a lungul perioadei stabilite, prin îndeplinirea condiţiilor impuse de către instanţa de judecată, sunt eliberaţi de alte implicaţii ale sistemului de justiţie penală.

În ordine istoric-cronologică, probaţiunea este una dintre primele sancţiuni comunitare, "intermediare" reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Apariţia sa a fost determinată, pe de-o parte, de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate delicvenţei juvenile, iar pe de alta, de apariţia unor noi curente în criminologie care pledează pentru controlul infracţionalităţii din afara sistemului justiţiei penale. Ea reflectă mutaţii esenţiale la nivelul filozofiei tradiţionale a pedepsei şi funcţiilor sale.

Cea mai cunoscută definiţie a probaţiunii este următoarea "metodă de pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică unor infractori selectaţi în funcţie de particularităţile de personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, în relaţie cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o şansă de a-şi schimba stilul de viaţă, de a se integra în societate fără riscul de a comite noi fapte penale."

Alte definiţii prezente în literatura de specialitate caracterizează probaţiunea ca sistem (public sau privat) care administrează furnizarea unor servicii speciale şi funcţionează de regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiţiei penale. Serviciile asigurate se referă atât la operaţiuni de reabilitare cât şi de supraveghere

Probaţiunea apare ca o sancţiune, dar, cu toate acestea, în noua abordare a penalizării infractorilor este vorba si de un proces asistenţial al individului infractor în vederea reintegrării sociale. Se ivesc astfel numeroase incoerente in interpretarea termenului: uneori predomină partea punitivă, in detrimentul activităţii de asistare, alteori consilierea înlocuieşte aproape integral pedeapsa. De fapt, filosofia penală a fiecărui stat se reflectă practic in proporţiile în care aceste doua aspecte, pedeapsa si asistenţa (consilierea), se regăsesc in modul de penalizare al infractorului. Semnificativ este faptul că în actul care reglementează activitatea de probaţiune în România (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate şi Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2000 ) nici nu apare termenul de probaţiune; acesta a fost înlocuit cu activitatea de reintegrare socială a infractorilor si de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate. Consultând Codul Penal al României, se constată cu uşurinţă ca la noi in ţară a predominat o filosofie retributivă, adică una care gândeşte pedeapsa in termenii plată/rasplată. Sensul reacţiei vizavi de infractor şi infracţiune se exprimă aproape exclusiv in termenii pedepsei şi foarte puţin in termenii asistării, ajutorării celui privat de libertate.