Corelație politică strategie și concepte operaționale

Introducere

Strategia națională de securitate și apărare trasează linia directoare a activitățiiilor tuturor istituțiilor cu atribuții în domeniu, folosind toate instrumentele de putere pentru a menține independența și integritatea teritorială a statului, îndeplinirea obiectivelor pe termen lung și protejarea intereselor vitale. Aceasta se materializează în practică prin strategii specifice tuturor domeniilor de activitate.

Nimeni nu mai ezită astăzi să admită că strategia ocupă un loc mai important decât altădată în conducerea afacerilor de stat. Puterea de distrugere terifiantă a armelor nucleare, omniprezenţa informaţiei, ideologiile dinamice şi progresele tehnice rapide domină principalele aspecte ale vieţii statelor, şi din aceasta rezultă adesea situaţii periculoase. Fiecare ţară trebuie să-şi exploateze resursele cu o anumită rigoare, şi uneori să se concentreze asupra esenţialului pentru a evita crize grave, pe de o parte, şi pentru a-şi asigura dezvoltarea normală, pe de altă parte.

Strategia miltară se prezintă ca știință, experianță și artă de punere în operă a unei decizii cu privire la compunerea, pregătirea și întrebuințarea forțelor și mijloacelor necesare războiului și luptei armate. Startegia mai este definită și ca dialectic a voințelor care se confruntă. Este o definiție de largă deschidere care are avantajul de a lăsa un spațiu foarte larg de acțiune domeniului strategic, care se prezintă totdeauna ca o arhitectură cu geometri variabilă.

2. Definirea conceptelor – politică, stategie militară, concept operațional

Analiza termenului de ”politică” reflectă numeroase ambiguități generatoare de echivocuri sau confuzii. Acestea se datorează faptului că politica este o noțiune deosebit de complexă. În literatura de specialitate se întâlnesc termini diferiți care definesc procese diferite. Astefel politica poate fi considerată a fi ”o modalitate de conducere a colectivităților umane, de configurare și asigurare a viabilității unor norme caracteristice raporturilor sociale într-o perioadă dată, în funcție de interesele specifice unei grupări sau autorității publice”.

Politica este o expresie a interesului, câte interese atâtea politici. Intereselor vitale și fundamentale ale statului le corespunde o politică general centrată pe astfel de interese, pe când unor interese conjuncturale le corespunde o politică flexibilă.

Politica militară face parte din politica generală a statului, a alianței sau a entității respective. Politica militară este componenta de forță a statului. Ea transpune în practică interesul de a domina, a impune, a cere, a reprima, a descuraja ca și pe cel de a supraviețui. Politca militară nu aparție însă militarilor. Ea aparține statului, instituțiilor statului, militarii doar duc la îndeplinirea ei.

Strategia militară ”ar putea fi definită ca parte componentă a artei militre ce studiază problemele conducerii războiului în ansamblul său și acțiunile militare de mare amploare, modalitatea folosirii forțelor și mijloacelor destinate rezlizării scopurilor politice ale războiului, elaborează planurile pregătirii țării și armatei pentru război și, în conformitate cu legile luptei armate, fundamentează logica desfășurării acțiunilor strategice, regulile, procedeele și normele.”

Obiectivul strategiei militare îl constituie caracterulul viitorului război, pregătirea țării și a armatei în vederea ducerii acestuia, fundamentarea planurilor de campanie, organizarea forțelor armate și folosirea lor pentru realizarea scopului războiului. În conformitate cu legile luptei armate, strategia militară fundamentează logica desfășurării acțiunilor strategice, regulile, procedeele și normele lor.

Conceptele strategice descriu principalele modalităţi de folosire a armatei în operaţionalizarea Strategiei militare și definesc, direcţia în care armata va fi structurată, înzestrată şi instruită.

Conceptele traduc în teorie o realitate guvernată de impactul tehnologic, de revoluţionarea armamentelor şi sistemelor de informaţii şi de comunicaţii, şi deschid noi direcţii de transpunere în practica beligeranţei, în strategia operaţională.

3. Relația dintre politica militară și strtegie militară

Componenta militară a politicii unui stat se manifestă permanent și se află în interdependență cu toate celelalte domenii: economic, financiar, demografic, cultural, etc. Dar cele mai evidente corelații ale politicii militare se realizează cu strategia relatiilor externe și strategia militară.

Politica militară este așadar subordonată politicii generale și ea stabilește direcțiile prioritare de dezvoltare a organismului militar, prin doctrina militară, precum și subobictivele departamentale în situația angajării statului într-un conflict armat. În acest context, ministerul responsabil cu coordonarea pregătirii și întrebuințării armatei pentru prezervarea intereselor țării prin mijloace violente elaborează și supune aprobării forumurilor politice cu rangul cel mai înalt în cadrul statutului strategia militară a acestuia. În consecință, întotdeauna, strategia militară este consecința politicii generale a statului, prin componenta sa militară.

Strategia militară nu se confundă cu politica, ea îi este subordonată. Strategia este chemată să rezolve conflictul, să se pună adică la dispoziția politicii și să-i ofere acesteia expertiza de care are nevoie. De aceea, este important să se definească de la început acest raport de subordonare a strategiei militare în raport cu politica. Pentru a face această distincţie, se poate spune că politica se realizează normal prin căile diplomatice, economice şi nu numai. Astfel de activităţi sunt adaptate la necesitatea realizării obiectivelor naţionale, pentru a nu se ivi o ameninţare ce ar putea atinge ansamblul vieţii naţionale. Astfel, trebuie să existe o voinţă unică în măsură să coordoneze strâns, într-o acţiune de constrângere, toate mijloacele, de orice natură ar fi ele, care pot să ajute la suprimarea ameninţării. De fapt, este vorba de intrarea în rol a politicii care pune în practică strategia militară. În acest mod, se evită riscurile şi se previn ameninţările în domeniul apărării naţionale şi colective. Astăzi, ameninţarea poate să atingă toate domeniile, şi folosirea forţei armate împotriva lor trebuie să fie ultima măsură politică.