Criză și Reformă în Învățământul Românesc

Viitorul unei natiuni este hotarât de modul în care aceasta îsi pregateste tineretul", afirma înca din secolul al XVII-lea marele umanist olandez Erasmus.

România secolului XXI, asa cum o receptam noi astazi, a fost pregatita înca din partea a doua a secolului XIX. Atunci a început modernizarea rapida a tuturor institutiilor României, care aveau un pronuntat caracter feudal. Aceasta dezvoltare s-a datorat în principal banilor obtinuti din exportul de cereale de pe marile latifundii ce apartineau elitei mosierilor aristocrati, bani ce au contribuit si la dezvoltarea învatamântului, a scolilor de toate gradele. Efortul a fost imens. Într-un interval scurt, 1859-1918, în ciuda inegalitatilor sociale, s-au anulat diferentele ce ne situau la periferia Europei. Între cele doua razboaie mondiale, România a avut unul din cele mai bune sisteme de învatamânt din Europa ca structura, rezultate, dar mai ales eficienta. Ctitorii învatamântului României moderne, Spiru Haret si Constantin Angelescu, au plecat de la zero si nu aveau sprijin bugetar.

,,În România anului 2000, nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca analfabetismul a atins incredibila cifra, neoficiala, de 20%, profesorii au închis scolile o luna intrând în greva fiindca nu mai puteau trai din salariu si pentru acest "delict" Ministerul Educatiei Nationale (MEN), in lipsa unei solutii omenesti, si-a dat in judecata profesorii! In 1997, elevii au iesit pe strazi sa protesteze...contra învatamântului prea mult - adica a maririi numarului de probe la bacalaureat. Scandalul din 1999 al manualelor alternative în care Eminescu era simbolic prezentat, iar documentele care atesta istoria poporului român erau ignorate, aminteste nu de reforma anului 1999, ci ...de reforma sau - reorganizarea comunista din 1948 a învatamântului românesc ! Atunci s-au produs celebrele manuale ale lui Roller care falsificau istoria României, iar manualele de literatura includeau pagini de lectura menite sa trezeasca in sufletele scolarilor ideile "mari" ale vremurilor respective. Deci nimic sau aproape nimic schimbat intre 1948 si 1999 în reformarea învatamântului românesc?’’

Din ratiuni probabil exclusiv politice, problema scaderii nivelului de pregatire în învatamântul românesc este tratata fals, numai în relatie exclusiva cu veniturile bugetare. Autonomia scolilor genereaza, din pacate, haos. Profesori, si nu putini, îsi tin orele (cursurile) când si daca vor; altii (sau aceiasi) dau meditatii platite propriilor lor elevi, cer bani pentru note... In facultati, la examene, la fel. În acest fel, cultul educatiei muncii înca din scoala a devenit inutil. Si atunci încotro mergem?

Reforma initiata la începutul anului 1998 a fost doar un început. Conceptual ea a fost bine gândita, dar realitatea este alta, mai complexa, mai diferentiata. Problemele învatamântului românesc nu vor putea fi rezolvate daca nu se vor institutionaliza analize si dezbateri periodice ale problemelor punctuale de la nivelul scolii privind aplicarea directivelor si ordinelor de mai sus. Aceste dezbateri nu vor capata un continut pragmatic, reformator, daca în paralel: 1. nu va interveni si reforma morala, care este un imperativ al universitatii si cercetarii românesti; 2. nu va aparea anual, ca în toate tarile civilizate, o carte alba a analizarii si realizarii obiectivelor propuse, deci un raport care sa cuprinda si modul de cheltuire a fondurilor alocate, fiindca fara bani nu va putea fi construit un învatamânt modern (acest raport ar putea fi difuzat contra cost în toata tara); 3. nu va exista un control, fiindca se stie înca din antichitate ca niciodata nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu exista frica de pedeapsa (Sofocle). Altfel spus, reforma - asa cum se întâmpla astazi - nu poate fi lasata pe mâna oricui, în numele autonomiei scolii.

Derapajul învatamântului românesc a început odata cu reforma comunista din 1948, când printre obiectivele primordiale ale acesteia au fost si formarea omului nou - homo sovieticus, promovabilitatea de 100%, deci estomparea elitismului prin desfiintarea oricarei forme de exigenta. În acest fel, promovarea non-valorii a reprezentat principiul de baza al doctrinei comuniste, asigurând libertate totala de actiune nomenclaturii. Elitele, care totusi s-au format, au evadat din sistem sau au acceptat compromisul sub diferite forme cu Puterea.

,,În schimb, cea mai mare parte din elita corpului profesoral din licee si universitati, educata în perioada interbelica în spirit si la nivel european, a fost izgonita din scoli dupa 1948 în numele luptei de clasa si a murit în închisorile comuniste sau la Canal. Altii au murit de foame si mizerie, s-au degradat fizic muncind din greu ca muncitori necalificati pe santiere, au carat butelii la domiciliu ca sa supravietuiasca. Aceasta epurare a fost conjugata cu politizarea si ideologizarea învatamântului, îndoctrinarea comunista a elevilor si studentilor, epurarea bibilotecilor, instaurarea unui climat de suspiciune si delatiune, reducerea investitiilor pentru informare si cercetare, limitarea drastica a schimburilor de publicatii si colaborari cu Occidentul, eliminarea limbilor moderne din scoli.’’