Crizele în sistemul internațional contemporan

1. INTRODUCERE

A defini termenul de criză este o problemă pe care toţi autorii de specialitate au avut-o în vedere. La fiecare dintre ei sunt întâlnite formule care, deşi desemnează acelaşi substantiv, pun într-o lumină nouă conceptul de „criză".

Literatura de specialitate a prezentat în mod clar, incontestabil şi obiectiv caracterul inerent, inevitabil al crizelor, conflictelor, situaţiilor tensionate şi dezacordurilor. „Orice asociere a două sau mai multe persoane produce „conflicte şi dezacorduri” (Cloke şi Goldsmith ).

Criză înseamnă manifestarea unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate . Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă, etc.).

După Simon A. Booth cercetările consacrate crizei se pot grupa în trei categorii: perspectiva psihologică (interesată de studierea cazurilor clinice), perspectiva economico-politică (preocupată de identificarea caracteristicilor structurale ale crizelor şi de definirea unor tehnici de gestiune a acestora) şi perspectiva sociologică (dominată de cercetările consacrate reacţiilor colective în situaţii de dezastru).

2. TIPOLOGIA CRIZELOR

Criza este definită, în unele lucrări, ca „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat“ . În acest caz, ele cunosc un moment de trecere de la normalitate la anormalitate, un moment de trecere de la anormalitate la precriză şi un moment (ruptura) de trecere de la precriză la criză. Acest moment (ruptura) ar putea fi numit prag critic. Un alt prag critic – ultimul – este acela în care se trece de la criză la război (conflict violent).

Indiferent cum s-ar produce şi care ar fi cauzele lor generatoare, crizele se cer studiate, analizate, monitorizate şi soluţionate. Uneori, soluţiile rezultă din însuşi procesul de transformare, alteori este nevoie de intervenţia promptă, eficientă şi responsabilă, atunci când şi acolo unde este necesar, a factorului uman, a gestionarului de crize şi conflicte.

Criza reprezintă, în evoluţia unui fenomen, o etapă de disfuncţiuni, în care sistemul sau sistemele se dereglează şi nu mai au capacitatea deplină de a se autoregla, de a ieşi adică singure şi la timp din această stare de anormalitate, dusă la limită, şi de a reveni fie la condiţia iniţială, fie la o altă condiţie, superioară primei. De regulă, conflictul este momentul de maximă intensitate pe scala desfăşurării crizei. Crizele sunt, de la un capăt la altul, conflictuale (deci conflictul se asociază crizei) şi au intensităţi şi desfăşurări diferite.

Crizele şi conflictele, într-o entitate perfectă, sunt de diferite tipuri, în funcţie de fenomenul respectiv, de gradul de intensitate al procesului pe care îl însoţesc, de sistemele sau structurile care depăşesc etapa de deosebire şi pe cea de opoziţie etc.

Desigur, nu orice conflict este summum-ul unei crize, dar orice criză este conflictuală. Este posibil să existe şi conflicte fără crize, cum ar fi, spre exemplu, conflictele de interese sau conflictele spontane, cauzate de incompatibilităţi de moment, de percepţia divergentă, la momentul dat, a unor procese şi fenomene, a unor situaţii sau a unor stări. Aceste tipuri de conflicte nu înseamnă crize, dar perpetuarea unei situaţii conflictuale poate duce la criză şi chiar la o criză profundă.

În funcţie de fenomenul (domeniul) în care au loc, crizele, ca şi conflictele pot fi: politice, economice; sociale, informaţionale, culturale, financiare, etnice, religioase, militare. Desigur, crize se pot găsi în oricare alt domeniu al acţiunii umane şi nu numai, dar important este să sesizăm acele domenii şi acele crize care au un rol central în determinarea, configurarea şi reconfigurarea fenomenului conflictualităţii.

În funcţie de spaţiul pe care îl cuprind, ele pot fi: globale, continentale, zonale (regionale), în zone de falii şi chiar în zone de confluenţă.

În funcţie de zona în care se desfăşoară, de implicaţiile politice şi de entităţile angajate, crizele şi conflictele pot fi: naţionale (în interiorul graniţelor unui stat); frontaliere (între două state care au aceeaşi frontieră), regionale şi globale.

În funcţie de calitatea şi caracteristicile entităţilor angajate, pot fi: inter-etnice; religioase; inter sau intra-civilizaţionale; interinstituţionale; intercategorii sociale; profesionale.

În funcţie de intensitate, crizele şi conflictele pot fi: de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate. Crizele se înscriu totdeauna pe o treaptă superioară de intensitate şi pot duce la conflicte violente şi chiar la războaie.

Crizele pot fi caracterizate şi clasificate în multe moduri. Cel mai adesea acestea sunt interpretate la modul general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize de conştiinţă. Gheorghe Nicolaescu, în lucrarea sa Gestionarea crizelor politico-militare le numeşte pe acestea „crize pentru supravieţuire pe niveluri înalte”, raportate la ameninţări de natură economică, financiară, politică şi chiar culturală. Alţi autori raportează crizele la mediul de securitate din cadrul statelor, dar mai ales la cel extern, clasificând crizele ca fiind interne, respectiv, internaţionale. Analiza crizelor interne este una dintre cele mai complicate provocări ştiinţifice, deoarece presupune o înţelegere cuprinzătoare a genurilor de determinări ce guvernează organizările şi procesele sociale. Analiza crizelor externe reprezintă şi ea o provocare ştiinţifică dificilă deoarece presupune atât cunoaşterea mediului internaţional de securitate, cât şi a modului de interacţiune dintre actorii prezenţi în arena internaţională.