Cultura politică și societatea civilă - organizații neguvernamentale naționale

1. Cultura polica

În domeniul ştiinţelor umane, şi nu numai în lexicul acestora, semnificaţiile termenului „cultură” sunt destul de numeroase şi nu putem neglija existenţa unui vast inventar al acestora (Kluckhohn, Kroeber, 1972). Ştiinţa politică recurge şi ea la noţiunea de „cultură”, elaborând în special conceptul de cultură politică, relevant în opera lui Gabriel A. Almond şi în întreaga producţie a şcolii sale.

Apreciem faptul că antropologii folosesc termenul de cultură într-o multitudine de accepţii şi că, transferându-l în vocabularul conceptual al ştiinţei politice, ne aflăm în primejdia de a-i importa în egală măsură ambiguităţile şi avantajele. Aici, nu putem sublinia decât că folosim conceptul de cultură doar într-una din multiplele sale semnificaţii, aceea de orientare psihologică spre obiecte sociale. Când vorbim de cultura politică a unei societăţi ne referim la sistemul politic, aşa cum a fost internaţionalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale.

În general şcoala almondiană defineşte cultura politică drept o difuzare specifică, printre membrii unei comunităţi, a modelelor de orientare în raport cu procesul politic.

În cadrul aceleiaşi direcţii promovate de şcoala almondiană, Lucian W. Pye asociază cultura politică cu concepte ca „ideologie politică”, „ethos naţional”, „psihologie politică naţională”, „valorile fundamentale ale unui popor”, îndreptând toate aceste aspecte spre un cadru mai specific al „orientării subiective faţă de politică”. Almond şi Powell definesc cultura politică drept un ansamblu de „atitudini şi orientări ale membrilor unui sistem politic faţă de politică”, incluzând aici percepţia pe care membrii sistemului politic o au despre alţi indivizi şi despre ei înşişi în calitate de actori politici. Aceiaşi autori vor defini mai târziu cultura politică drept totalitatea atitudinilor, credinţelor şi sentimentelor privitoare la politică prezente în cadrul unei naţiuni într-o perioadă dată. Pornind de la aceste idei, accepţiunea curentă este cea care înţelege prin cultura politică un ansamblu de modele de orientare a publicului în raport cu procesul politic, incluzând percepţia pe care subiecţii ce alcătuiesc publicul o au faţă de ei înşişi în calitate de actori ai procesului politic.

În lucrarea pe care şcoala almondiană a consacrat-o „culturii civice”, sunt evidenţiate trei tipuri fundamentale de cultură:

- Cultura parohială sau comunală (parochial)

- Cultura politică dependentă (subject)

- Cultura politică participativă (participant)

Personalitatea ce ţine de tipul parochial este caracterizată printr-o modestă (iar uneori chiar nulă) conştientizare a sistemelor politice naţionale, privilegiind o perspectivă a interesului local.

Personalitatea de tipul subject este orientată mai ales spre repercusiunile pe care output-urile sistemului politic – dispoziţiile legislative, reglementative şi altele de acest gen, beneficiile ce ţin de asistenţă şi asigurare socială ş.a. – le pot avea asupra vieţii sale, dar nu este orientată spre participare în procesele de input.

În sfârşit, personalitatea de tipul participant este orientată spre structurile şi procesele de input şi se consideră, cel puţin potenţial, antrenată în articularea întrebărilor şi în elaborarea deciziilor.

Fiecare dintre aceste trei tipuri de cultură politică dispune de o structură politică pe potriva acesteia şi în raport cu care însuşi tipul de cultură este considerat ca fiind în relaţie de congruenţă: mai precis, congruenţa maximă se stabileşte între o structură politică tradiţională şi o cultură politică parohială, între o structură centralizată autoritară şi o cultură politică de supunere, între o structură democratică şi o cultură participativă.

2. Impactul apartenentei organizationale asupra atitudinilor politice

În toate ţările, există o creştere acută a apartenenţei organizaţionale pe măsura urcării pe scara educaţională. Printre cei cu educaţie primară, apartenenţa este mai puţin frecventă decât între cei cu o educaţie mai înaltă, sugerând unul unul din motivele relaţiei straânse dintre educaţie şi competenţa politică. Educaţia are efecte complexe asupra competenţei politice. Nu numai că individual cu educaţie înaltă învaţă în şcoală deprinderile politice relevante, dar el este de asemenea mai înclinat să intre în alte relaţii nonpolitice care au rolul de a conferi o greutate sporită competenţei sale politice.