Instituții politice române

1.Introducere

Republica Romană (din latină Res publica Romana, în trad. "chestiunile publice ale Romei") a fost organizarea de stat a Romei şi a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.) până la numirea lui Cezar ca dictator pe viaţă în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, pînă în anul 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.

Sistemul instituţional roman a cunoscut o dezvoltare progresivă, în special după 367-366 i.C. El s-a dovedit a fi unul eficien, capabil să depăşească toate momentele dificile prin care a trecut Republica Romană.Acesta avea instanţe capabile să-şi delimiteze foarte bine competenţele, ajungându-se la un consens republican, care era în stare să asigure aplicarea judicioasa a legalităţii.În această direcţie de o importanţă remarcabilă se bucură codul cunoscut ca şi Cele douăsprezece table (449 î.Hr.), de unde îşi are începuturile însuşi Dreptul roman. De atunci, acesta a devenit unul foarte avansat pentru acele timpuri, dezvoltând, în secole, multe instituţii legale, care şi astăzi sunt garantate într-un stat de drept.

2.Cuprins

2.1.Magistraturile

Subsistemul magistraturilor implică exercitarea unui fel de putere executive.Magistraţii sânt moştenitorii, cu diverse titluri, ai puterii regale, limitată în timp ( regula generală este anualitatea impusă de Porsenna) şi fracţionate de colegialitate. Esenţa tranzaţiei de la regi la perechi de magistraţi (magistratus) este definitivată de Livius.Astfel regele unic numit pe viaţă a fost înlocuit prin doi regi anuali, care erau denumiţi conducători militari (praetores),judecători (iudices) sau simplu colegi (consules). ¹ Principiul colegialitatii,de unde provine acest nume,aşa de răspândit ulterior, al regilor anuali, apare intr-o formă cu totul particulară.Puterea supremă n-a fost încredinţată celor doi magistraţi împreună, ci fiecare dintre cei doi consuli o deţinea şi o exercita ca de sine stătător cu aceeaşi plenitudine şi libertate ca regele însuşi.Şi dacă iniţial avea loc o împărţire a atribuţiilor, de exemplu unul dintre consuli prelua comanda armatei,celălalt administrarea justiţiei, această uzanţă nu era nicidecum obligatorie şi fiecare dintre cei doi consuli era juridic liber de a interveni în sfera de atribuţii a colegului său.În cosecinţă, atunci când puterea supremă se opunea ei însăşi unul dintre consuli interzicând ceea ce celălalt ordona, hotarârile suverane consulare se anulau reciproc.Această instituţie latină, a unor puteri supreme concurente, s-a născut din încercarea de a menţine puterea regală în plenitudinea ei, sub o forma legală însă, şi în consecinţă de a nu împărţi magistratura regală sau de a o transfera de la un

¹ Mommsen, Theodor.Istoria Romana.Vol. I. –Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica,1988

-2-

individ asupra unui colegiu, ci de a o dubla pur şi simplu, distrugând-o prin aceasta, în caz de nevoie , prin ea însăşi. Mai mult,consulul, pentru a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, nu purta decât un tiv de purpură pe toga sa şi conformându-se ordinii generale trebuia să meargă în interiorul Oraşului pe jos, ca oricare cetăţean. Toţi magistraţii dispuneau de “putere legală” (potestas), funcţia lor având caracter de gratuitate,magistraţii nu erau salarizaţi,ci li se rambursau anumite cheltuieli. ¹

Un alt aspect important era apărarea consulului de magistratura pe care o ocupa, dacă spre exemplu comitea o crimă sau se făcea vinovat de înaltă trădare, dar numai atât timp cât dura aceasta, după retragerea ei,cădea sub jurisdicţia penală ca oricare cetăţean de rând.