Niccolo Machiavelli

Niccolo Machiavelli ( 1469 – 1527 ) este primul filosof politic al Renasterii cunoscut in special pentru faimoasa sa lucrare “Principele” S-a nascut la Florenta, la 3 mai 1469 si a intrat in serviciul guvernului in calitate de contabil, cunoscand succesul dupa proclamarea Republicii Florentine, in 1498.

In interiorul cetatii lui Machiavelli, au exista doua clase sociale: “poporul” si “cei mari”. Statul a avut un rol important in constituirea poporului, desi a servit totdeauna interesele claselor dominante si a fost influentat in mare masura de “cei multi”. Una din cele mai des intalnite teme in gandirea marilor filosofi este modul in care cele doua grupuri au influentat situatia politica a vremii, dar si raporturile pe care acestea le stabileau cu reprezentantii conducerii statului.

Pornind de la constatarea ca o istorie a ideilor politice devine imperatica numai incepand cu modernitatea pentru ca aceasta se raporteaza diferit la funsamentele filosofiei clasice, Leo Strauss il plaseaza pe Machiavelli ca un continuator al traditiei aristotelice. Atat Machiavelli cat si Aristotel elaboreaza teorii cu privire la binele comun al societatii.

Primul autor care are “o constiinta de sine moderna” sau care impartaseste euphoria de a trai “experienta sa moderna” evocate de Pierre Manent a fost, fara indoiala, Machiavelli asa cum ne-o arata dedicatia “Principelui” sau, unde “lunga experienta a lucrurilor moderne” e distinsa de “lectura neintrerupta a celor antice”.

Prin triumful spiritului democratic, autorul florentin distingea, de altfel, doua umori diverse, pe care, credea el, oricine le poate descoperi daca urmareste cele doua grupuri principale existente intr-o cetate : cei ce pot actiona asuprindu-i pe ceilalti prin libera afirmare a patimilor si poftelor lor, pe care ii numeste “cei puternici”, si aceia care sufera asuprimea acestora si se tem de ei. In descrierea lui Machiavelli, fiecare element al cetatii se repliaza pe “umoarea” sa, spre deosebire de cea a lui Aristotel, unde fiecare “umoare” pastreaza un punct de contact cu binele.

Desigur, exista un element al cetatii machiavelliene a carui umoare poate fi considerata, intr-un anumit sens, “buna” : poporul. Dorinta sa este finalmente inocenta : el nu vrea sa fie oprimat. Este vorba de o bunatate in intregime pasiva sau negativa. In cetatea lui Machiavelli, binele nu se intalneste decat sub forma mutilate a inocentei poporului. Devalorizand radical pretentiile celor mari la “virtute” si facand din popor suportul singurei “onestitati” care poate fi intalnita in cetate, Nicollo este primul ganditor democratic. In opinia sa, principele care va sti sa protejeze poporul de cei mari si sa nu confunde voluntar sau involuntar interesele personale cu cele ale poporului, va avea sansa sa instaureze o ordine prestabilita

Un lucru usor de observat este legatura intre insistenta asupra raului in politica si afirmarea bunatatii sau onestitatii poporului. Daca actiunea politica nu este orientata spre bine, sau daca nicio actiune umana nu are un scop intrinsec bun, intreaga bunatate a lumii se reduce la pasivitatea inocenta a celor care in mod obisnuit nu actioneaza, in termeni politici: la popor.

Machiaelli observa ca oamenii sunt fricosi si banuitori. Pesimismul cuprins in aceste constatari este rezultatul unei analize lucide a raporturilor dintre oameni, pe care autorul le reduce la continutul lor esential: exercitarea puterii si suportarea ei, asuprime si teama de asuprime. Caracterizarea celor doua clase adverse subliniaza raporturile lor. Pe de o parte este asuprimea feudala, iar pe de alta parte, teama de asuprime a burgheziei italiene care nu a atins maturitatea necesara pentru a se angaja intr-o lupta deschisa contra dusmanului de clasa, de care se apara prin banuiala si viclenie.