Parlamentul European

I . Scurt istoric

Parlamentul European îsi are temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului integrarii lor.

Astfel, începutul vietii parlamentare comunitare a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai recent Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Consolidarea structurilor sale, locul si rolul sau între institutiile comunitare se explica prin spiritul democratic care a prezidat si continua sa prezideze aceasta importanta constructie comunitara.

Desi se aseamana cu parlamentele nationale ale statelor membre, Parlamentul European prezinta o gama de trasaturi specifice care îl deosebesc si-i confera o identitate proprie. Între aceste particularitati, pe prima pozitie se situeaza „ calitatea sa de institutie comunitara, de expresie a institutionalizarii puterii politice comunitare, el fiind unul dintre instrumentele politice prin care se realizeaza suveranitatea comunitara”.

Adunarea Parlamentara creata în 1952 constituind punctul de plecare al parlamentarismului comunitar a reprezentat un for corespunzator stadiului incipient al integrarii (considerata obiectiv important în Comunitatea Carbunelui si Otelului .În 1958, ca urmare a constituirii Comunitatii Economice Europene si a Euratomului (prin Tratatul de la Roma), Adunarea Parlamentara devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Parlamentul European, potrivit tratatelor comunitare este institutia compusa din reprezentantii popoarelor statelor reunite în Comunitati (definitie care nu a fost modificata prin Tratatul de la Maastricht, nici pentru a substitui Uniunea Comunitatilor, nici pentru a tine seama de crearea cetateniei europene este reglementat de articolele 137-144 din Tratatul C.E. (carora le corespund art.20-25 Tratatul C.E.C.A. si art. 107-114 Tratatul C.E.E.A.). Fizionomia actuala a institutiei parlamentare este o consecinta a adâncirii integrarii vest-europene si a închegarii vietii comunitare. „Întrucât integrarea se realizeaza cu mijloace democratice si viata comunitara este cladita pe valori democratice, aspect ilustrat si de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanta ca democratia este indispensabila procesului integrationist, fiind o conditie sine-qua-non a trainiciei si functionalitatii acesteia.”

II. Componenta si organizarea Parlamentului European

Sectiunea 1. Componenta

În faza initiala a vietii parlamentare comunitare membrii Parlamentului European au fost desemnati din rândul parlamentarilor nationali ai statelor membre, potrivit procedurii fixate de fiecare stat.

Ulterior s-a renuntat la desemnarea indirecta si s-a trecut l-a alegerea directa a acestora. Aceste alegeri au fost initiate în 1975 si apoi dezbatute si aprobate de Consiliul European, devenind o realitate în 1978, în urma ratificarii acestui procedeu de catre statele membre. Primul parlament ales prin vot direct a fost cel rezultat din alegerile din 24 iulie 1979. Alegerile trebuie sa aiba loc în cursul unei perioade unice pentru toate statele membre însa chiar si dupa adoptarea acestui procedeu al desemnarii directe nu a existat o procedura electorala uniforma în toate statele comunitare. Mai exact, procedura electorala rezulta dintr-o combinare a dispozitiilor nationale si a unui ansamblu de reguli fixate prin Actul pentru alegerea reprezentantilor în Parlamentul European, prin vot universal direct, anexat la decizia Consiliului din 20 septembrie 1976 (ca de exemplu principiul votului unic în sensul ca fiecare persoana poate vota o singura data, în unele state este retinut scrutinul proportional, în timp ce în alte state se practica scrutinul majoritar, in unele tari votarea are caracter obligatoriu – cum este în Belgia – în timp ce în majoritatea statelor are caracter facultativ.

Ulterior s-a tins spre uniformizarea procedurilor. În acest sens, prin decizia Consiliului ministrilor si a Parlamentului s-a stabilit ca alegerile au loc din cinci în cinci ani fixându-se luna si saptamâna în care sa se desfasoare scrutinul. De asemenea prin tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca parlamentul va elabora propunerile pentru desfasurarea alegerilor printr-o procedura în toate statele membre (a fost modificat Tratatul Comunitatii Europene-art.138 alin.3).

Numarul membrilor Parlamentului european si repartizarea locurilor între statele membre(asa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost succesiv modificate prin actele de aderare ale Greciei , Spaniei si Portugaliei. Astfel, de exemplu numarul mandatelor care reveneau statelor membre în 1978 era urmatorul: Franta, Germania, Italia, Marea Britanie –81 de mandate; Spania-60; Olanda-25; Belgia, Grecia si Portugalia-24, Danemarca-16, Irlanda-15, si Luxemburg-6). În urma modificarilor survenite ca rezultat al unificarii Germaniei, proportia în 1994 era urmatoarea: Germania-99 mandate, Franta, Marea Britanie si Italia-87, Spania-64, Olanda-31, Belgia, Grecia, Portugalia-25,iar Danemarca, Irlanda si Luxemburg au ramas la cele avute anterior. Statele nou intrate în Comunitate în 1995 au primit urmatorul numar de mandate Suedia-22;Austria-21;Finlanda-16(se poate observa situarea Germaniei în primul plan în Comunitate nu numai din punct de vedere economic, ci si din punct de vedere politic, prin numarul de mandate detinut în Parlamentul European.

Membrii Parlamentului european beneficiaza de imunitati si privilegii definite de articolele 8 la 10 din Protocolul din 8 aprilie 1865 asupra privilegiilor si imunitatilor anexat la Tratatul de la Bruxelles. În special, acestia nu pot fi cercetati, retinuti sau urmariti datorita opiniilor sau voturilor în exercitarea functiilor lor.