Politica Externă a URSS în Perioada Gorbaciov

S-a scris foarte mult despre motivele, care au dus la destrămarea întinsului imperiu sovietic. Însă până în clipa de faţă nu se au în vedere trei circumstanţe. Primul motiv, precum o mină cu efect întârziat, a stat ascuns timp de zeci de ani în acel articol al Constituţiei sovietice, care dădea dreptul republicilor unionale să iasă în mod liber din componenţa URSS. Al doilea motiv, “virusul urii”, care s-a manifestat pe deplin la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. Nerezistând în faţa crizei fără precedent, vecinii au început să se invidieze reciproc pentru bunuri elementare, sperând să reziste pe cont propriu

A treia cauză o reprezintă procesele de obţinere a autonomiei. La începutul anilor 90, “perestroika” şi-a pierdut din intensitate. Odată cu slăbirea politică şi economică a Centrului, puterea a început să “alunece” către nivelele inferioare – republicile unionale şi autonome. În lupta dintre Elţîn şi Gorbaciov pentru obţinerea rolului de lider politic a devenit din ce în ce mai evidentă slăbiciunea primului preşedinte al URSS ales de Congresul deputaţilor poporului şi nu prin votul direct al populaţiei. Din acest motiv, poziţia acestuia a fost mai puţin legitimă şi mai lipsită de autoritate, decât a oricăruia alt preşedinte din republicile unionale.

Gorbaciov a instiutuit o serie de reforme politce cunoscute sub numele de glasnost; acestea includeau democratizarea, relaxarea cenzurii şi a represiunii politice, reducând puterile KGB-ului. Reformele au fost gândite sa doboare rezistenţa elementelor conservatoare din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice la iniţiativele economice novatoare ale lui Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, multe alarmante pentru conservatorii partidului, au fost introduse alegeri competitive pentru posturile de conducere (pentru oamenii din interiorul Partidului Comunist).

Dar relaxarea cenzurii şi încercarea de a crea o mai mare deschidere politică au avut efectul neaşteptat de re-deşteptare a sentimentelor anti-ruseşti şi naţionaliste care au fost îndelung ţinute sub control în republicile constituente. Pe durata anilor `80 s-au auzit tot mai tare voci cerând o mai mare independenţă faţă de guvernarea Moscovei. Aceata s-a simţit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania şi Letonia, care au fost anexate la Uniunea Sovietică de Iosif Stalin în 1940. Sentimentele naţionaliste au apărut şi în alte republici sovietice precum Ucraina şi Azerbaijan. Acaste mişcări naţionaliste au fost întărite şi mai mult de declinul economiei sovietice şi de aceea conducerea Moscovei a devenit un ţap ispăşitor convenabil pentru problemele economice. Gorbaciov a eliberat în mod accidental o forţă care a distrus până în cele din urmă Uniunea Sovietică.

Pe 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord să renunţe la monopolul puterii. Republicile constituente ale URSS-ului au început să-şi impună suveranitatea naţională, începând cu guvernul central "războiul legilor", război în care guvernele republicilor constituente au respins toată legislaţia unională acolo unde intra în conflict cu legile locale, câştigând controlul asupra economiilor naţionale şi refuzând să plătească taxe Moscovei. Acest blocaj a dezorganizat economia, fluxurile de aprovizionare au fost rupte şi a provocat o adâncire a declinului economiei sovietice.

Gorbaciov a făcut eforturi disperate şi prost inspirate să recâştige controlul, în mod special în republicile baltice, dar puterea şi autoritatea guvernului central fuseseră în mod dramatic şi ireversibil distruse. Pe 11 martie 1990, Lituania şi-a proclamat independenţa şi a anunţat că se retrage din uniune. Dar Armata Roşie avea o prezenţă puternică acolo. Uniunea Sovietică a iniţiat o blocadă economică şi au menţinut trupele acolo pentru a "asigura drepturile etnicilor ruşi". În ianuarie 1991, au apărut ciocniri între trupele sovietice şi civili lituanieni, care au făut 20 de victime. Aceasta a slăbit mai mult legitimitatea Uniunii Sovietice pe plan internaţional şi naţional. Pe 30 martie 1991, consiliul suprem estonian a declarat puterea sovietică în Estonia ilegală începând cu 1940 şi a început procesul de restabilire a independenţei ţării. Pe 17 martie 1991, într-un referendum unional, 78% dintre votanţi s-au menţinut pentru menţinerea Uniunii Sovietice într-o formă reformată. Ucraina şi ţările baltice au boicotat referendumul.

De asemenea, printre reformele iniţiate de Gorbaciov a fost şi alegerea directă a preşedintelui RSFSR (Rusia). Alegerile pentru acest post au fost ţinute în iunie 1991. Candidatul populist Boris Elţîn, care era un critic realist al lui Mihail Gorbaciov, a câştigat 57% dintre voturi, învingâdu-l pe candidatul preferat de Gorbaciov, fostul prim-ministru Ryzhkov, care a obţinut 16% din voturi.

Pe 20 august 1991, republicile trebuiau să semneza un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune.

Însă pe 19 august 1991, vicepreşedintele Gennadi Yanayev, primul ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi oficiali de frunte au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional şi au format "Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă". "Commitetul" l-au pus pe Gorbaciov (aflat în vacanţă în Crimea) sub arest la domiciliu şi au încercat să restaureze statul unional.

Organizatorii se aşteptau la suportul popular pentru acţiunile lor, dar populaţia din Moscova nu a fost de partea lor. Mii de oameni au ieşit pe stăzi să apere "Casa Albă", locul simbolic al suveranităţii Rusiei. Organizatorii au încercat şi în cele din urmă au eşuat în încercarea de a-l aresta pe Boris Elţîn, care s-a raliat opoziţiei de masă anti-puciste.