Privilegii și Imunități

Activitatea consulară ca şi

componentă importantă a activităţii statelor se

desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963, Convenţiei Europene cu privire la funcţiile consulare adoptată în 1967 de Consiliul Europei, convenţiilor bilaterale încheiate în domeniul consular şi legislaţiei

interne a statelor prin intermediul unor instituţii specializate şi anume oficiile consulare de carieră sau onorifice şi secţiile consulare din cadrul misiunilor diplomatice. Raţiunea înfiinţării oficiilor consulare de carieră sau onorifice a fost determinată de necesitatea de a organiza şi dezvolta relaţiile economice, mai ales comerciale, dintre state şi de a acorda ocrotire persoanelor fizice şi juridice ale unui stat care se aflau şi desfăşurau activitate pe teritoriul altui stat.

Cuvinte cheie: oficii consulare, consul onorific, relaţii consulare, imunităţi şi privilegii consulare.

Abstract: The consular activity as an important component of the states activity develops according to the stipulations of the Vienna Convention regarding the consular relations in 1963, of the European Convention regarding the consular functions adopted in 1967 by the European Council, of the bilateral conventions contracted in the consular field

and of the inside legislation of the states by means of certain specialized institutions, namely the career or honorific consular offices and the consular sections in frame of the diplomatic missions. The reason of settling the career or honorific consular offices has been determined by the necessity to organize and develop economical and especially commercial relations between the states and to provide protection to the natural persons and the juridical entities of a state that were placed and developed activity on the territory of another state.

Key words: consular offices, honorific consul, consular relations, consular immunities and privileges.

INTRODUCERE

Motto:

”Diplomaţia este privită de cele mai multe ori cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi”.( Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2000).

Diplomaţia - ştiinţa şi arta de a conduce în mod paşnic relaţiile dintre entităţile politice – a fost rareori lipsită de critici şi detractori. Considerată uneori ca fiind necesară, dar regretabilă, iar alteori privită cu un profund respect, ea nu a jucat, parcă niciodată, un rol mai important în raporturile interumane, ca în prezent. Nevoia unui dialog organizat într-o eră în care certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut loc unei lumi multipolare dominată de confuzie este atestată de ritmul incredibil al activităţii diplomatice contemporane

Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale diplomaţiei şi a ce înseamnă un diplomat am ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al XVI - lea” au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ. Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplo care înseamnă dublez, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire a trimişilor, iar celălalt se păstra în arhiva. Cel care avea acest dublet se numea diplomat, iar activitatea sa diplomatică. În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de metal, erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular. Acestea erau numite diplome. Treptat cuvântul diplomă a fost extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale.

Utilizarea termenilor diplomaţie sau diplomatic provine nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor internaţionale. Termenul de diplomaţie a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz publică „Codex juris gentium diplomaticus” şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate „Corps universel diplomatique du droit des gens” . În ambele cazuri, termenul se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care se ocupau cu aceste probleme.Astăzi prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.

Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva: Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilits începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 1604: ”Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca “ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor.

Imunităţi diplomatice - Fundamentul Imunităţilor diplomatice este reprezentat de tradiţie. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunităţi. Abia în conveţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice au fost incluse imunităţile diplomatice. Spre exemplu art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuinţa agentului diplomatic este inviolabilă. Acelaşi statut îl au corespondenţa şi bunurile. Trebuie subliniat totuşi faptul că există şi unele restricţii. Spre exemplu imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicţia statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind: libertatea de comunicare, libertatea de mişcare, privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul naţional, facilităţi de şedere, scutirile de prestaţii naţionale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilităţi.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfaşoare relaţiile dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorinţă comună de a întreţine, pe plan general, relaţii paşnice şi amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluţie unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârşit, să existe dorinţa de a negocia o problemă, în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuşi să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea poziţiilor antagonice.