Puterea politică

Conceptul de putere politica exprima un fenomen social fundamental care consta inm capacitatea de a adopta decizii si de a asigura indeplinirea lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune si constrangere .

Definitiile socio-politice incearca analizarea puterii din perspectiva sistemului socio-global: puterea apare ca o relatie intre guvernanti si guvernati, indiferent de natura si amploarea mediului in care actioneaza.. Indiferent de timp si spatiu, in toate societatile exista guvernanti si guvernati, puterea fiind tocmai relatia care ii structureaza obiectiv, pana la un punct, mai mult sau mai putin indiferent de vointa si constiinta lor. Dupa cum spunea si J.W.Lapierre, puterea este o relatie de comunicare si executare a deciziilor : „a comunica o hotarare pentru executare inseamna a conduce. A raspunde acestei comunicari, efectuand actiunile cerute prin hotarare, inseamna a te supune” .

O definitie minimala a puterii se refera la abilitatea unei anumite persoane de a obtine ceea ce vrea. In general se face distinctie intre „puterea asupra cuiva” si „puterea de a realiza ceva” .

Rolul puterii este acela de a asigura coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme ale societatii umane, iar specific puterii este adoptarea deciziilor la nivelul intregii societati. Puterea politica isi extrage fundamentul si instrumentele din puterea economica, fiind un subsistem al puterii sociale din care fac parte statul, partidele politice ( direct cele de la guvernare si indirect cele din opozitie ), opinia publica, puterea influentei, toleranta fata de putere.

Robert Dahl afirma ca relatiile de putere se pot sintetiza prin faptul ca „puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obtine ca B sa faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A”.

Puterea politica se exercita, in principal, prin stat, care este titularul puterii politice, dar si prin alte institutii politice, pe baza unei legislatii asigurata prin Constitutie si alte legi. Obiectivele puterii politice au in vedere elaborarea deciziilor privind problemele fundamentale ale societatii si infaptuirea lor. Decizia politica isi are sursa in interesele grupului care conduce politic societatea si are rolul de a determina functionarea si dezvoltarea de ansamblu a societatii in concordanta cu interesele respective.

Caracteristic puterii politice e ca ea se manifesta la nivelul cel mai general al societatii, asigurand organizarea si conducerea ei la nivel global, insa nu trebuie confundata cu influenta, dupa cum argumenteaza si H.D. Laswell si A. Kaplan. Ei afirma ca de fapt „conceptul de influenta se refera mai mult la valori politice decat la putere” . Puterea genereaza obligatoriu influenta ( pozitiva sau negativa), insa nu intotdeauna influenta inseamna si putere.

Boulding sustine ca puterea se poate manifesta sub trei forme diferite:

1. amenintarea cu forta – care este asociata cu institutii de genul armata, politie; cetatenilor li se aplica sanctiuni in momentul in care nu se supun regulilor stabilite;

2. targul – asociat cu institutii economice; in momentul in care cetatenii se vor supune acestia vor fi recompensati;

3. crearea de obligatii – care se refera la capacitatea de a inspira loialitate, respect si angajament (spre exemplu nationalismul si religia).

Puterea politica implica toate cele trei forme de putere, puterea politica reprezentand capacitatea guvernamantului de a-i angaja pe cetateni in vederea atingerii unor scopuri colective. Astfel, guvernul va uza de toate cele trei forme de putere pentru a obtine suport din partea cetatenilor sai. Niciun regim politic nu a reusit sa se mentina in timp in lipsa unui suport din partea cetatenilor sai. . In relatia cu cetatenii sai un stat va arunca in joc toate „armele” de care dispune: forta, pentru a asigura respectarea legilor, negociere, targ pentru castigarea suportului instrumental si crearea de obligatii pentru castigarea suportului afectiv. Si toate acestea cu un singur scop – asigurarea supravietuirii regimului politic. Fiecare tip de interactiune dintre indivizi implica si exercitarea unei anumite forme de putere.

TIPURI DE CULTURA POLITICA

Tipuri de cultura politica Sistemul ca obiect general Obiecte de input Obiecte de output Sinele ca participant activ

Parohiala 0 0 0 0

Dependenta 1 0 1 0

Participativa 1 1 1 1

Potrivit lui Almond si lui Verba , sunt identificate trei tipuri “pure” de cultura politica si anume cultura politica parohiala, cea dependenta si cea participativa, in functie de interactiunea dintre orientarile individului si de obiectele orientarilor sale. Autorii folosesc termenii de “input” (intrari) pentru a evidentia fluxul de cereri ale societatii inspre sistemul politic si transformarea lor in politici iar pe cel de “output” (iesiri) pentru a sublinia procesul prin care politicile sunt aplicate sau chiar impuse. Structurile de “input” sunt partidele politice si grupurile de interes in timp ce cele de “output” sunt autoritatile guvernamentale. Caracterizarea culturii politice a unei natiuni inseamna efectiv completarea unei asemenea matrici.

In cazul culturii politice parohiale nu se realizeaza propriu-zis o orientare a individului asupra nici unui obiect politic. Expectantele sale sunt foarte reduse, el nu asteapta ca sistemul sa faca ceva pentru el. Acest tip de cultura politica este specific societatilor tribale africane si comunitatilor locale autonome, in aceste societati neexistand roluri politice specializate: sefia de trib, sefia de clan, „postul de saman” sunt roluri politico-economico-religioase difuze, iar, pentru membrii acestor societati, orientarile politice fata de aceste roluri nu se separa de orientarile lor religioase si sociale. Adica membrii triburilor indepartate din Nigeria si Ghana pot fi constienti in mod vag de existenta regimului politic central, insa sentimentele lor fata de acesta sunt nesigure sau negative, iar regimul nu a internalizat nici o norma care sa-i reglementeze relatiile lui cu aceste aspecte.

In cadrul celui de-al doilea tip de cultura politica orientarea individului se indreapta catre “output-ul” sistemului si foarte putin catre “input” sau chiar catre sine ca participant activ al sistemului politic. Subiectul este orientat afectiv catre autoritatile centrale – pozitiv sau negativ – acceptand sau nu legitimitatea regimului. Relatia dintre individ si sistem este una pasiva. Astfel, un regalist francez este constient de institutiile democratice; el pur si simplu nu se pune in acord legitim cu ele.

Cel de-al treilea tip de cultura politica este cel participativ in care individul este orientat atat inspre sistem ca intreg, inspre “input” si “output” dar si inspre sine ca participant direct la functionarea sistemului politic. Individul se considera pe sine un adevarat “activist” al sistemului politic, o componenta importanta in cadrul fluxului intereselor spre autoritatile centrale si mai apoi in cadrul procesului de luare a deciziilor.

Culturile politice sunt eterogene si neuniforme. Individul este un amestec de orientari, iar societatea este un amestec de indivizi. De aici deriva o varietate de culturi politice care pot sau nu sa se armonizeze cu structurile politice .