Tipologia Puterii

Puterea unui om, în sens universal, este acelaşi lucru cu mijloacele sale prezente pentru obţinerea unui viitor bine întrezărit. Ea este fie originară, fie instrumentară.

Puterea naturală este superioritatea facultăţilor corpului sau a celor ale minţii: cum ar fi o neobişnuită tărie, frumuseţe a înfăţişării, prudenţă, îndemânare, elocvenţă, generozitate sau nobleţe. Instrumentale sunt acele puteri care, dobândite prin mijlocirea primelor sau prin noroc, constituie mijloace sau unelte pentru dobândirea altora: bogăţie, reputaţie, prieteni, etc.

Cea mai mare dintre puterile omeneşti este aceea compusă din puterile celor mai mulţi oameni, unite prin consimţământ într-o singură persoană, naturală ori civilă, care dispune de toate acele puteri reunite după propria voinţă ori după voinţa fiecărui individ in parte. De aceea, a avea slujitori înseamnă putere; a avea prieteni înseamnă putere; căci prin aceasta forţele mai multora se unesc. De asemenea, bogăţiile, însoţite de generozitate, înseamnă putere, iar în lipsa acesteia apare invidia. Reputaţia înseamnă putere, izbânda înseamnă putere, căci ea aduce reputaţia înţelepciunii. Bunăvoinţa celor care au deja putere înseamnă sporirea puterii; căci prin aceasta se câştigă iubire.

Tipologiile prezintă prin sine un element important al investigaţiilor sociale. Ele conferă evenimentelor şi faptelor nuanţă mai concretă şi chibzuită, contribuie la înţelegerea şi explicarea mai bună a fenomenelor sociale, asigură conexiunea dintre noţiuni şi structurile noţionale. De asta analiza tipologică a puterii este o parte semnificativă a analizei conceptuale a puterii.

Analiza şi evaluarea dinamicii sociale pun în evidenţă o anumită tipologie a puterii politice . Totuşi clasificarea tipurilor de putere poate fi efectuată conform unor criterii bine determinate. Unul dintre primele criterii şi, de altfel printre cele mai des răspândite sisteme tipologice este cel antropologic. În cadrul acestuia tipurile de putere se deosebesc prin motivele temeinice care constituie fundamentul comportamental al subiectului şi obiectului puterii. După Confucius, sursele puterii unui lider îşi găsesc originea în exemplul personal şi respectarea cu stricteţe a principiilor morale - dreptate, umanism, grijă faţă de necesităţile poporului, simţul datoriei şi înţelepciune. Supuşii, la rândul lor, trebuie să-şi respecte conducătorul şi să-şi îndeplinească obligaţiunile.

Niccollò Machiavelli a pus la bazele clasificării tipurilor de putere alte motive ale comportamentului uman. În lucrarea sa Discurs asupra primelor zece cărţi ale lui Titus Livius scoate în evidenţă două motive principale ale comportamentului uman - dragostea şi frica. Cel care este temut, poate să guverneze la fel de uşor ca şi cel care este iubit. Cu toate acestea există şi unele diferenţe dintre ele. Frica este mai mare şi mai intensă, pe când dragostea se bazează pe un sentiment firav – recunoştinţa umană. Nimic nu-l poate împiedica pe un om rău să distrugă recunoştinţa umană de dragul unor interese meschine personale. După părerea acestuia omul poate să se resemneze cu pierderea puterii, onoarei sau chiar a libertăţii, dar niciodată nu se va resemna cu pierderea proprietăţii, a averii.

Pe lângă frică şi dragoste în calitate de surse ale puterii Niccollò Machiavelli considera că ar trebui luate în calcul şi pasiunile şi viciile umane (timiditatea, făţărnicia, lăcomia).

Principiul antropologic a fost utilizat mai târziu şi în cadrul altor tipuri de clasificări, cu toate acestea, pe lângă frică care înainte era fundamentul puterii, s-a mai adăugat şi convingerea (în special in perioada dezvoltării mass-media) şi interesul. Convingerea poate fi un utilizată ca sursă a puterii atât în cadrul societăţilor democratice, cât şi în cadrul sistemelor totalitare (cu ajutorul manipulării ideologice a populaţiei şi a controlului informaţiei). La rândul său, interesul constituie baza raporturilor dintre putere şi individ în statele democratice cu o societate civilă dezvoltată.

Savanţii au propus de-a lungul anilor cele mai variate tipologii ale puterii. J. French şi B. Raven (1959) au evidenţiat următoarele forme ale puterii: intenţia (reward power), coerciţia (constrângerea), putere legitimă, putere referinţă, putere de experţi , putere de gratificaţie, putere de competenţă. U. Connoly (1993) deosebeşte puterea de manipulare, de constrângere, de stăpânire (reţinere), de cedare prin prevedere (anticipatory surrender), autoritară de formare (conditioning). A. De Crespigny (1968) în tipologia puterii include constrângerea, intenţia (îndemnul), reacţia (reactional power), putere de obstacol, putere legitimă şi putere atractivă (de seducţie). S. Bacharach şi A. Lawler (1981) consideră că relaţiile care reflectă puterea preiau două forme – de autoritate şi influenţă. D. Wrong (1988) în calitate de formă a puterii numeşte şi consideră tăria, manipularea, convingerea şi autoritatea.While H.D. Lasswell şi A. Kaplan (1950, Power and Society) propun o clasificare mai detaliată a formelor de putere. Ea include 64 de forme, inclusiv şi puterea politică, respectul, sugestia, constrângerea, dictatura şi multe altele. K. Boulding (1990) evidenţiază două clasificări de bază ale puterii: după consecinţele realizării ei, puterea poate fi distructivă, productivă (constructivă) şi integrativă; dupa obiectul său – puterea poate fi exercitată asupra obiectelor, asupra animalelor şi altor fiinţe vii, precum şi asupra oamenilor. Un alt mod de clasificare a puterii a fost înaintat de R. Martin (1977). Sprijinindu-se pe teoria Marxistă despre formaţiile social-economice, deosebeşte puterea sclavagistă, feudală şi capitalistă. P. Moris evidenţiază puterea ca fiind de două feluri – putere ca aptitudine generală (ability) şi putere ca aptitudine concretă (ableness).