Tratatul Schengen

Introducere

La începutul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătura cu importanţa termenului „libertate de mişcare”

Semnat în 1985 de către Franța, Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda, Acordul Schengen a avut un impact semnificativ asupra integrării Comunității Europene, în special prin desființarea treptată a controalelor la frontieră pentru a facilita libera circulație a persoane din statele participante la Acordul Schengen. A urmat semnarea Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen, în data de 19 iunie 1990. În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, aceasta a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfăşoară conform unui set de reguli clare.

Iniţial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam incorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene. De asemenea, ca o evoluţie de ordin instituţional, conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam, Consiliul a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activităţile desfăşurate

Acum, acquis-ul Schengen, constând din setul de reguli ale tuturor acordurilor, convențiilor, protocoalelor de aderare, deciziilor și declarațiilor acceptate de organismele Schengen, a devenit o parte integrantă a 30 de țări, dintre care 4 state nu sunt membre UE (Norvegia, Elveţia, Islanda, Liechtenstein), dar pe de altă parte Marea Britanie şi Irlanda care sunt membre UE au optat pentru ne aderarea la Tratat. O problemă mai specială este cea a României şi Bulgariei care au aderat la structurile UE din 1 ianuarie 2007 şi cu toate acestea nu au intrat în spaţiul Schengen în special din cauza opoziţiei Olandei.

Originile şi încercările timpurii de stabilire a liberii circulaţii

Ideea inițială de "liberă circulație a persoanelor", a luat ființă la începutul anilor 50, şi mai exact, în martie 1957, când Tratatul de la Roma a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cele șase țări - Belgia, Franța, Germania (RFG), Italia, Luxemburg şi Țările de Jos care au fost, de asemenea, semnatarii Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), când au stabilit obiectivul de a crea o piață comună, în cazul în care libera circulație a muncitorilor şi capitalului era o cerinţă prioritară. Articolul 48 din Tratatul de la Roma a declarat: Libera circulație a muncitorilor este garantată în cadrul Comunității, până la sfârșitul perioadei de tranziție, cel târziu.

Prin art. 48-49 al tratatului se stabileşte dreptul la libera circulaţie a muncitorilor,precizându-se cã muncitorii au dreptul de a se deplasa pe teritoriile statelor membre şi de a rãmâne pe teritoriile acestora în scopul desfãºurãrii unei anumite activitãþi, precum şi dupã încetarea acestei activităţi.

Acordul Schengen

La 14 iunie 1985, statele Benelux, împreună cu Franța și Germania au semnat Acordul Schengen, care prevede abolirea treptată a controalelor la frontierele interne între țările menționate mai sus. Acesta a fost numit Acordul Schengen, pentru că a fost semnat la Schengen, un mic oraș din Luxemburg. Semnarea efectivă a acordului Schengen, a avut loc "pe o barcă în mijlocul râului Moselle, care formează granița dintre Luxemburg și Germania", avea să intre în vigoare 10 ani mai târziu, la data de 26 Martie 1995, până atunci alăturându-se: Grecia, Italia, Islanda, Spania, Norvegia, Portugalia, Suedia, Finlanda, Danemarca şi Austria. La data de 27 Decembrie 2007 numărul statelor membre creşte prin ratificarea acordului de către : Slovacia, Malta, Polonia, Slovenia, Lituania, Letonia, Cehia, Estonia şi Ungaria. Acest tratat oferea cetăţenilor din statele membre posibilitatea să circule liber în spaţiul nou creat adică: nu mai exista controlul vamal, puteau să se angajeze pe teritoriul oricărui stat membru astfel încât să aibă posibilitatea să ceară azil în caz de discriminare pe motiv de etnie sau religie. A fost introdus în Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 care are în vedere măsuri de control riguroase la graniţele externe ale U.E.,colaborarea între organele judiciare şi poliţieneşti ale statelor membre cât şi o prezentare a politicii de acordare a vizelor şi a controlului vamal la graniţele externe.

Este singurul program de care dispune Uniunea Europeană pentru a putea avea controlului asupra frontierei străine decât cel al acquis-ul Schengen. Prin urmare criteriul în interpretarea noţiunii „controlului de nivel înalt al frontierei externe” trebuie căutat în acquis-ul Schengen, apreciind în acelaşi timp că parţial reprezintă o noţiune politică.