Uniunea Europeană

I. Introducere

Uniunea Europeanã este o entitate politicã, socialã si economicã, dezvoltatã în Europa, ce este compusã din 25 tãri. Este consideratã a fi o constructie sui generis, situându-se între federatie si confederatie .

Nasterea monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar international (Bretton Woods). Ea este o etapa importanta a constructiei europene, care se înscrie într-un proces început în urmã cu 50 de ani, o data cu crearea Comunitãtii Europene a Cãrbunelui si Otelului (CECO), în 1952, si semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma instituind Comunitatea Economica Europeana. Dupa încheierea Tratatului de la Roma, chiar daca initiatorii gândiserã crearea unei monede comune, activitatea Comunitatilor Europene se desfãsura pe baza prevederilor aranjamentului de la Bretton Woods si a sistemului de cursuri fixe. Pâna în 1958 a functionat Uniunea Europeanã de Plãti, un sistem de clearing multilateral. În 1970 a fost publicat Planul Werner, care continea principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a fi realizatã în 3 etape, pe o perioadã de 10 ani. Se avea în vedere: o convergentã a politicilor economice, convertibilitatea totalã si ireversibilã a monedelor, stabilirea unei paritãti fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuatie a cursurilor, completa liberalizare a miscãrilor de capital si adoptarea unor linii directoare pentru adoptarea bugetelor nationale. Singurul rezultat al planului a fost crearea, în 1972, a sistemul european de flotare controlatã între limite înguste a cursului de schimb al monedelor participante, supranumit “sarpele valutar” , prin care statele membre îsi luau angajamentul de a nu permite fluctuatii ale cursurilor de schimb mai mari de +/-2,25% în raport cu dolarul SUA. Ca urmare a incidentelor în economia mondialã de la începutul anilor ’70, dupa doi ani de la crearea sa, în acest sistem

mai ramasesera doar marca germana, monedele din Benelux si coroana daneza.

La 13 martie 1979, în urma acordului intervenit între presedintele Frantei, Valéry Giscard d’Estaing, si cancelarul Germaniei, Helmut Schmidt, intra în vigoare Sistemul Monetar European (SME) , bazat pe principiul paritãtilor fixe, dar ajustabile între monedele nationale, la care participa toate statele membre ale Comunitãtilor, cu exceptia Marii Britanii. În cadrul sistemului se introduce ECU-ul (”European Currency Unit”), unitate de cont si instrument de plãti si de rezervã, la care se raporta fiecare monedã participantã. ECU însusi era constituit dintr-un “cos” al monedelor nationale participante, ponderea fiecareia fiind direct legata de puterea economicã a statului respectiv. Sistemul Monetar European s-a constituit pe parcurs într-un instrument pentru lupta împotriva inflatiei, a redus imprevizibilitatea evolutiei cursurilor si variabilitatea ratelor dobânzii.

Adoptat în 1985, raportul Cechinni – “Cartea alba privind desãvârsirea pietei interne unice ” – a aratat limpede ca avantajele unei asemenea piete nu vor putea însa sa fie pe deplin valorificate în conditiile persistentei unor costuri ale tranzactiilor financiare în interiorul Comunitatilor si ale unei instabilitati, chiar minore, a ratelor de schimb ale monedelor statelor

membre. De aceea, Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 a solicitat presedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, un raport asupra modalitatilor de realizare a uniunii economice si monetare (UEM). Încheiat în aprilie 1989, raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM, presupunând coordonarea strânsa a politicilor economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si constituirea unei institutii comunitare independente care sa defineasca si sa aplice politica monetara comunitara. Aprobarea raportului de catre Consiliul European din iunie 1989 de la Madrid a însemnat si lansarea procesului de liberalizare completa a miscarilor de capital în 8 (din cele 12) state membre, având ca termen final 1 iulie 1990.

Consiliul European, reunit la Madrid în iunie 1989 a stabilit ca în etapa I, cu

începere de la 1 iulie 1990, sa fie eliminate ultimele bariere în calea tranzactiilor monetare, sa se întareasca coordonarea politicilor economice si bugetare si cooperarea între bancile centrale ale statelor membre. În aceasta etapa, Tratatul privind Uniunea Europeana, încheiat la Maastricht în 1992, a jucat un rol cheie, întrucât prin el statele membre s-au obligat

sa atinga o convergenta accentuata si durabila, indispensabila realizarii UEM si atestata prin îndeplinirea si respectarea continua a asa-numitelor “criterii de convergenta de la Maastricht” (v. sectiunea urmatoare). Îndeplinirea acestor criterii avea însa sa fie o tinta de perspectiva, în

aceasta etapa statele membre angajându-se sa se abtina de la introducerea de noi obstacole în calea miscarilor de capital, sa interzica acordarea de catre bancile centrale de împrumuturi autoritatilor publice, si sa elimine alte modalitati de acces preferential al acestora din urma la institutiile de credit.