Raportul pe 2006 a Programului ONU de Dezvoltare

Acest program reprezinta forma pe care a luat-o acum sase ani, viziunea liderilor din toate tarile, când acestia si-au propus atingerea a opt scopuri: eradicarea saraciei si a subnutritiei, asigurarea educatiei primare tuturor copiilor din lume, promovarea egalitatii indiferent de categoria genului, îmbunatatirea sanatatii materne, combaterea virusului HIV, a malariei si altor boli, garantarea stabilitatii mediului înconjurator si nu in ultimul rând organizarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Acest raport nu face altceva decât sa ne arate in ce masura au fost îndeplinite aceste obiective pâna in 2006 si ce mai ramâne de facut pâna in 2015, când se spera încheierea cu succes a acestui program prin atingerea tuturor scopurilor propuse.

Aceasta publicatie întruchipeaza eforturile agentiilor si organizatiilor care au colaborat la strângerea informatiilor referitoare la progresele realizate si domeniile care necesita o atentie deosebita, iar astfel de date vor fi colectate an de an, pâna în 2015. Sub-Secretarul-General pe Afaceri Sociale si Economice, Jose Antonio Ocampo afirma ca unele progrese s-au facut, conform acestui raport, si aceasta ar trebui sa fie un stimulent pentru continuarea programului chiar daca mai este un drum lung în atingerea tuturor obiectivelor.

Primul obiectiv al programului ONU de dezvoltare este acela de a eradica saracia extrema si subnutritia, având ca tinta principala sa reduca la jumatate pâna în anul 2015, numarul persoanelor care între 1990 si 2015 au un venit mai mic de 1$ pe zi si care implicit sufera de foame. În 1990 28% din populatia tarilor aflate în curs de dezvoltare traiau în saracie. Pâna în 2002 aceasta proportie a scazut la 19%. Tot la începutul anilor 90 în Asia se simtea o saracie acerba dar acesta a scazut în ultimul timp pâna la 250 de miliarde persoane, Asia fiind pe primul loc în lume la capitolul scaderii nivelului de saracie. Progresul nu a fost atât de rapid însa în America Latina si Caraibe unde rata persoanelor cu venit mai mic de 1$ pe zi cu toate ca a scazut de la 11,3% la 8,9% este acum mai mare ca-n Asia de sud-est unde a scazut de la 19,6% la 7,4%. Critic este însa faptul ca în Africa de nord si în vestul Asiei procentajul a ramas acelasi din 1990, chiar mai rau în tarile în curs de dezvoltare din sud-estul Europei rata saraciei a crescut cu aproximativ cu 2 procente, iar în zona sub-sahariana a Africii numarul celor care traiesc intr-o saracie extrema a crescut cu 140 de milioane.

Chiar daca statisticile atesta faptul rata subnutritiei a scazut în ultimii ani, acesta nu a scazut cu mult iar progresul în sine nu este destul de rapid si eficient pentru a reduce numarul celor care sufera de foame, fiind identificati în 2003 aproximativ 824 milioane persoane subnutrite în tarile în curs de dezvoltare. Multi oameni mor de foame în ciuda programelor de reabilitare care nu fac fata nivelului ridicat al saraciei. De exemplu în cele mai afectate zone, Africa sub-sahariana si Asia de sud, s-au facut progrese,de la 33% la 31% respectiv de la 25% la 21% din populatie sufera de foame, dar aceste progrese sunt infime, iar numarul persoane subnutrite este în continuare foarte ridicat. Un motiv de îngrijorare îl reprezinta si Asia de est unde la începutul anilor 90’ se înregistra un nivel al foametei în scadere, dar în ultimul timp acesta este din nou în urcare. La fel si în celelalte zone puternic afectate ale Asiei si Africii, procentajele ori au ramas identice cu cele din 90’ ori au scazut cu maxim 5%, astfel încât o multime de persoane se confrunta în continuare cu problema subnutritiei.

Un al doilea punct pe lista Organizatiei Natiunilor Unite ar fi acela de a asigura copiilor de pretutindeni cel putin educatia primara. Aceasta dorinta pare sa capete contur dar în zona Africii sub-sahariene exista probleme din acest punct de vedere. Chiar daca din 1990, când rata înscrierilor scolare era de 53% a urcat cu 11 procente pâna la 64% în 2004, aceasta cifra este foarte mica prin ea însasi si prin comparatie cu alte zone, care au un procentaj mult mai ridicat. De exemplu pe primul loc se situeaza America Latina si Caraibe care asigura scolarizare primara pentru 95% din totalul copiilor, apoi tarile nord africane si Asia de est cu 94%, sudul Asiei, în special India, 89%, pe când în Burkina Faso, Eritrea, Etiopia, Mali si Niger mai putin de jumatate din numarul celor cu vârsta scolara sunt încadrati într-o unitate de învatamânt. Dupa cum spuneam Asia de Sud reprezinta o zona fruntasa si de remarcat aici este progresul realizat în special între anii 1999-2004 reusind sa-si sporeasca rata scolarizarii cu 17 procente.