Amenajări agroturistice - Vrancea

Studiu de oportunitate privind amenajarea turistică şi agroturistică a zonei

Focşani şi împrejurimii

Introducere-date generale

Străvechi pământ românesc, Vrancea constituie o punte de legatură intre cele trei provincii istorice româneşti - Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Judeţul Vrancea, inclus in teritoriul ţinutului Putna de altădată, a aparţinut inainte de anul 1475 Munteniei, care-şi intindea hotarul până in apropiere de Bacău. Acest fapt este pus in evidenţă atāt de documentul din 1407, dat de Alexandru cel Bun in vederea reglementării exportului şi importului, cāt şi de cel din 1460, dat de Stefan cel Mare, prin care Bacăul este amintit ca centru de vamă. Mai tārziu i se adaugă „Ţara Vrancei”, care s-a bucurat totuşi de privilegii şi libertăti speciale, iar după anul 1482, in urma luptelor dintre Ştefan cel Mare şi domnii Munteniei, ţinutul Putna se extinde până la apa Milcovului unde, după mai bine de 20 ani de neinţelegeri dintre domnitorii munteni şi domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, se statorniceşte hotarul dintre cele două tări surori.

Ţinutul Putna era condus de un staroste care avea depline puteri administrative şi militare. Acesta işi exercita puterea şi asupra vornicului de Vrancea, cât şi a pantarilor acestuia. Printre starostii de Putna, cei mai cunoscuţi au fost : cronicarii Moldovei Miron Costin şi Ion Neculce, Manolache Ruset, fratele vistiernicului Iordache Ruset etc.

Incepând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorul administrativ al Putnei poartă numele de prefect.

Ţinutul Putna şi apoi judeţul cu acelaşi nume a inclus parţial teritoriul actualului judeţ Vrancea. Această situaţie s-a menţinut până la prima impărtire administrativ-teritorială din anul 1950, când teritoriul actual al judeţului se incadra in raioanele Vrancea şi Focşani.

Incepând cu ultima impărţire administrativ-teritorială din anul 1968, judeţul Vrancea, suprapus raioanelor Vrancea şi Focşani, cuprinde aproape in intregime judeţul Putna şi aproximativ 1/3 din judeţul Râmnicu Sărat, considerate in limitele anului 1938.

Săpăturile efectuate in imprejurimile satului Bârseşti au scos la iveală urmele unei aşezări preistorice, care datează din paleoliticul superior .

In neolitic se identificau aşezări omeneşti permanente, din ce in ce mai numeroase, caracterizate printr-o cultură materială cu caracter agricol primitiv. Intre acestea mai frecvent intâlnite sunt culturile Criş (la Bonteşti - Cârligele), Boian (la Mănastioara - Fitioneşti) şi Cucuteni ( la Ţopeşti - Birseşti şi Bonteşti - Cârligele) .

In epoca bronzului, aşezările omeneşti, caracterizate prin imbinarea celor două ramuri ale economiei locale (agricultura primitivă cu plugul şi păstoritul) sunt destul de numeroase. Săpăturile de la Bârseşti, Bonteşti, Cândesti, Mănăstioara, Ţifeşti au dat posibilitatea cunoaşterii extensiunii purtătorilor culturii Monteoru in această parte.

Săpăturile din cimitirul tumular de la Bârseşti, de la Odobeşti, Dumbrăveni, Pădureni etc., au arătat importanţa obiectelor găsite, pentru cunoaşterea primei epoci a fierului şi influenţa culturii scitice asupra culturii locale din Moldova.

In secolul al XV-lea, menţiunile documentare atestă, prin conţinutul lor, unele specializări viticole (Spărieti, Igeşti, Soldeşti etc.), intăriri cu imunităti unor dregători ai scaunului domnesc pentru „dreapta credintă” (Bătineşti, Căliman, Şindrilari, Andreiaş, Voloscani).

In secolul al XVI-lea, dezvoltarea culturii plantelor (viţa de vie, pomi fructiferi, cereale etc.) şi a creşterii animalelor (in special ovine şi porcine) a dus la creşterea corespunzătoare a aşezărilor omeneşti. După conţinutul documentelor, aşezările menţionate in secolul al XVI-lea se pot incadra, in cea mai mare parte, in categoria „daniilor” făcute de domnitor slujitorilor săi pentru serviciile aduse domniei (Tâmboiesti, Urecheşti etc.).

Depresiunile subcarpatice (Soveja, Vrancea, Neculele), prin extensiunea păşunilor şi fâneţelor naturale au constituit intâi puncte de popas şi apoi de stabilire definitivă, fie prin căsătorii, fie prin cumpărături a mocanilor de peste munte, care treceau cu oile la câmp pentru iernat. In acelaşi timp, depresiunile subcarpatice au constituit locuri de mai mare siguranţa pentru locuitorii fugiţi din alte părţi, din cauza persecuţiilor şi a impozitelor fiscale excesive. Cităm in acest caz prima emigraţie, din anul 1620, a locuitorilor din satele Dragoslavele şi Rucărul Muscelului, care au părăsit satele respective şi s-au fixat pe valea Şuşiţei, intemeind localitatea Soveja, respectiv localitatea Dragosloveni din bazinul Râmnei. In aceeaşi categorie menţionăm şi localitatea Chiojdeni, ai căror fondatori se pare că au venit de prin părtile Buzăului, de la Chiojdeanca şi Vilcani, cu locuitori care au emigrat din Valea Slănicului, de la Lopatari, stabilindu-se pe moşia Nărujenilor.

FOCŞANI. Aşezare veche pe unde trecea către sfârşitul secolului al XV-lea drumul care făcea legătura cu ţările române (« drumul lui Rotopan») punct principal de graniţă până la 1859, este amintită intâia oară in 1572, intr-o cronică muntenească ce vorbeşte despre inscăunarea lui Petru Şchiopu in Moldova.