Împărțirea și Evoluția Administrativ Teritorială a României în Secolul al XX-lea

Teritoriul României de astăzi a cunoscut de-a lungul timpului diverse forme de împărţire administrativ-teritorială în funcţie de perioada istorică şi de influenţa cărei mari puteri era afectată la momentul respectiv.

Astfel, prima formă de organziare politico-administrativă de tipul regiunilor istorico-geografice a fost realizată la un deceniu după cucerirea Daciei , când aceasta a fost divizată din motive strategice şi politice în Dacia superioară (Banatul şi Transilvania) şi în Dacia Inferioară (Oltenia şi sud-estul Transilvaniei). În secolele ce au urmat după retragerea administraţiei şi armatei romane de pe teritoriul Daciei, obştea satească a fost forma de organizare specifică a populaţiei autohtone.

Mai târziu, în secolele X-XIII cele mai importante formaţiuni politico-administrative erau cnezatele lui Ioan şi Farcaş; voievodatele lui Seneslau şi Litovoi; ducatele lui Gelu şi Menumorut; ţările Almăjului, Loviştei, Severinului, Zarandului, Făgăraşului, Bârsei, Chioarului, Lăpuşului, Oaşului, etc., precum şi unităţile politico-administrative din Dobrogea: Saţa, Sestlav, Tatos.

La sfârşitul secolului al XIII lea şi începutul secolului al XIV lea s-au format Ţara Românească şi Moldova precum şi Transilvania. Începând cu secolul al XIV lea, ca unităţi teritoriale specifice erau ţinuturile şi ocoalele pentru Moldova şi judeţele pentru Ţara Românească. Prima încercare de organizare adminstrativ-teritorială s-a facut în anul 1862, dupa unirea Ţării Româneşti cu Moldova, dar proiectul nu a fost pus în aplicare.

Odată cu formarea statului unitar român în anul 1918, noua conjunctură social-economică a condus la reorganizarea administrativă a ţării, astfel în anul 1926 s-a ajuns la înfiintarea a 71 de judete împarţite în 429 de plaşi. Judeţele erau grupate în 10 ţinuturi. Existau la momentul respectiv 173 de oraşe, 105 comune suburbane şi 14.602 sate.

În anul 1929, după renunţarea la împarţirea în ţinuturi, s-au înfiinţat cu caracter facultativ regiunile, care erau în numar de şapte: Bucureşti, Cluj, Timiş, Craiova, Chişinau, Iaşi şi Cernăuţi.

Câţiva ani mai târziu (1938) regiunile au fost reînlocuite cu ţinuturi: Someş, Mureş, Timiş, Olt, Bucegi, Dunărea de Jos, Marei, Nistru, Prut şi Suceava, care includeau între limitele lor de la 4 la 10 judeţe.

Începând cu anul 1950, schimbarea survenită în regimul politic al ţării, respectiv adoptarea regimului comunist s-a facut simţită şi prin reorganizarea administrativ-teritorială a României.

Astfel, în anul 1950 s-au creat 28 de regiuni şi 177 de raioane, constituite în unităţi teritoriale operative pentru perioada respectivă.

În anul 1968 s-a readoptat formula de organizare bazată pe judeţe, oraşe şi comune, teritoriul României fiind împarţit în 41 de judeţe, 236 de oraşe, 135 de comune suburbane, 2705 comune şi 13.124 sate.

Până în anul 1992 s-a pastrat această modalitate de organizare teritorială, cu mici modificări, astfel la recensământul din acest an existau 41 de judeţe, 261 de oraşe, 2688 de comune şi 12.999 sate.

S-au adus modificări din anul 1992 până în anul 1997 , astfel numărul judeţelor a ajuns la 42 (odată cu înfiinţarea judeţului Ilfov) , numărul oraşelor a rămas neschimbat (261), iar cel al satelor a crescut la 13.095.

În anul 2004 teritoriul României cuprinde unitatile administrativ-teritoriale judeţ, oraş şi comună, situaţia prezentându-se astfel: 41 de judeţe, municipiul Bucureşti, 313 oraşe, 2618 comune şi 13.090 sate.

Activităţile din judeţe (în forma lor actuală) sunt coordonate din oraşele-resedinţă de judeţ. Cel mai mare judeţ ca suprafaţă este Timiş (8697 km2), iar cel mai mic este Ilfov (1538 km2). Din punct de vedere al populaţiei, judeţul cu populaţia cea mai numeroasă este Prahova (868.099 locuitori), iar judeţul cel mai slab populat este Covasna (231.872 locuitori).