Lucrul individual

1.Definiția și evoluția dreptului internațional al mediului

Termenul de mediu a fost folosit începând din sec. al XIX-lea în sens biologic, ca ambianță naturală a viețuitoarelor. Ulterior este definit ca spațul locuit și influențat de om. Noțiunea de mediu este caracterizată în literatura juridică ca fiind o noțiune cameleon, deoarece cunoaște numeroase valențe, fiind utilizată și în limbajul comun având înțelesuri mai mult sau mai puțin diferite. Mediul poate fi văzut ca un ansamblu de factori naturali sau creați prin activități umane care acționează asupra condițiilor de viață și existență ale omului sau societății. Unii specialiști definesc mediul ca fiind „totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influențelor, de natură să cauzeze schimbări de diferit ordin în activitatea umană și a omului însuși, precum și cele ce nu provoacă influență și nu pot fi influențate de om, dar formează un anturaj al vieții lui”

În dreptul internațional dreptul mediului poate fi definit ca fiind ramura de drept distinctă din sistemul de drept internațional, formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre persoane stabilite în legătură cu protecția și dezvoltarea mediului. Problemele privind protecția mediului au preocupat omenirea încă din cele mai străvechi timpuri

- 1. Epoca premergătoare

Din punct de vedere istoric, încă din Evul mediu au fost adoptate unele măsuri juridice, inclusiv pe calea cooperării internaționale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluări, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apă etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Franța și Basel, din 19 decembrie 1781, al Tratatului dintre Statele Unite și indienii Creek, din 7 august 1790, ori al celui încheiat între Italia și Austria, între 5 și 29 noiembrie 1875, privind protecția păsărilor utile pentru agricultură, care interzicea uciderea acestor păsări în timpul toamnei și iarna. Ele vizau însă mai ales acțiuni concrete, ocazionale și urmăreau cu precădere obiective economice ori de sănătate publică.

În secolul al XIX-lea, se înregistrează o serie de tratate internaționale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit și mai rar la protecția peștelui ca resursă economică ori ecologică. Totodată, în 1893, apare deja și primul element de jurisprudență în materie: arbitrajul între SUA și Columbia britanică în afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vânătorilor, menite să evite dispariția focilor.

- 2. Perioada „utilitaristă” și de ocrotire a unor specii

Este inaugurată de debutul secolului XX și se întinde până în deceniul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerată drept faza „anteecologică”. Acum apar primele convenții internaționale multilaterale referitoare la protecția unor specii ale faunei sălbatice. Timp îndelungat, dispariția diversității biologice a fost tratată cu totală indiferență de opinia publică și puterile oficiale, neinteresând decât câțiva naturaliști. Primul tratat internațional multilateral în materie de mediu este considerată, din această perspectivă, o convenție din 1900 pentru conservarea animalelor sălbatice, păsărilor și peștelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusă și motivată, în preambulul său, de dorința de a pune capăt masacrării diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajează distrugerea animalelor considerate păgubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori șerpii veninoși. Dar acest tratat nu a fost, din păcate, niciodată ratificat.

Au urmat Convenția pentru protecția păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris, la 19 martie 1902, și cele două tratate privind prezervarea și protecția focilor pentru blană din 1912 . În timp ce în prima convenție este vorba despre o ocrotire subordonată unui utilitarism imediat și concret a unor specii și ignorarea rolului altora pentru menținerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protecție destul de avansate, precum stabilirea de contingente naționale pentru prelevări și controlul comerțului internațional cu obiecte provenind din vânătoarea focilor. Tot în primele trei decenii ale secolului sunt adoptate și texte convenționale referitoare la utilizarea echitabilă și protecția apelor de frontieră împotriva poluării. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numără Tratatul încheiat între SUA și Marea Britanie privind apele de frontieră dintre Statele Unite și Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, și astăzi în vigoare, dar considerabil lărgit în anii 1970, document ce a instituit o comisie mixtă care a jucat un rol eficace în cooperarea bilaterală privind problemele poluării apelor frontaliere și a aerului.

- 3. Epoca cooperării pentru conservarea și ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o nouă perioadă, caracterizată prin depășirea concepției strict utilitariste și cristalizarea unor elemente cu vădită dimensiune de conservare și de protecție. Ea este considerată drept „faza protoecologică”, în măsura în care perspectiva protecției mediului este deja prezentă în obiectivele reglementării internaționale, chiar dacă nu are un rol determinant. În acest sens au fost elaborate două documente internaționale, respectiv Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei și faunei în stare naturală și Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților naturale ale țărilor Americii, semnată la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepției actuale asupra protecției și conservării naturii. Convenția de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei și faunei în stare naturală prevede, ca metodă de ocrotire, crearea de parcuri naționale și protecția strictă a unui anumit număr de specii ale faunei sălbatice, inclusiv măsuri de control asupra exportării obiectelor provenite din trofee. Întrucât, în ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai în Africa, în mare parte colonizată, convenția respectivă a fost practic înlocuită prin Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale, semnată la Alger, la 15 septembrie 1968 (amendată în 2003).