Investițiile capitale, finanțarea, amortizarea și creditarea lor

Tema : Investiţiile capitale, finanţarea, amortizarea şi creditarea lor.

1. Conceptul de investiţii şi clasificarea lor.

2. Eficienţa, necesităţile şi documentaţia investiţiilor.

3. Sursele de finanţarea a investiţiilor.

4. Creditul bancar pe termen lung şi mediu – sursa de acoperire financiară a investiţiilor.

5. Uzura activelor fixe şi crearea fondului de uzură.

6. Evaluarea şi reevaluarea mijloacelor fixe.

-1-

Investiţiile capitale ocupă in loc central în planul de afaceri a întreprinderii. Prin investiţiile capitale se înţeleg fonduri destinate reproducţiei mijloacelor fixe în economia naţională sau totalitatea cheltuielilor necesare pentru crearea mijloacelor fixe noi, precum şi reconstrucţia, lărgirea sau reutilarea celor existente.

Noţiunea de investiţii poate avea un înţeles mai larg şi altul mai restrâns.

În înţelesul larg noţiunea de investiţii care cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocaţiilor de fonduri de la care se aşteaptă nişte venituri viitoare.

În înţelesul restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli pentru obţinerea de active fixe adică pentru construirea, reconstruirea şi lărgirea, modernizarea şi procurare utilajului, tehnicii, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport şi a altor instrumente de muncă.

Pentru noi, finansişti, principalul este de a găsi sursele financiare necesare investiţiilor de a stabili şi obţine o rentabilitate cât mai înaltă, ceea ce înseamnă întrarea cât mai rapidă a fondurilor cheltuite într-o perioadă cât mai scurtă.

Clasificarea investiţiilor poate fi făcută din mai multe puncte de vedere:

1. din punct de vedere al locului în care se fac investiţiile pot fi:

- interne (în cadrul întreprinderilor existente);

- externe (prin participarea cu fonduri într-o altă societate, crearea de noi filiale noi etc.).

2. din punct de vedere al naturii activităţii în care se efectuează, adică reproducere, investiţiile pot fi:

- productive, acelea cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare, adică acele cheltuieli efectuate pentru construcţie şi înzestrarea cu utilaje, a încăperilor de producere, procurarea tehnicii, plantaţiile miltianuale.

- neproductive (social-culturale) ca: locuinţe, cantine, adică cheltuielile pentru construcţia obiectelor de menire socială şi culturală, obiectele din sfera comunală, acele care nu dau producţie.

3. din punct de vedere al structurii, investiţiile pot fi:

- lucrări de construcţie-montaj;

- achiziţii (procurări) de utilaje care cer şi nu cer montaj, instrumente şi inventar de muncă;

- lucrări geologice;

- lucrările privind plantaţiile vitipomicole, cheltuielile pentru formarea cirezei de bază.

4. din punct de vedere al obiectelor urmărite de întreprinderii, investiţiile pot fi:

- strategice (dezvoltarea a unor sectoare, formarea de filiale în străinătate, participarea la finanţarea unor ramuri noi);

- umane, cheltuieli de pregătire şi perfecţionare a cadrelor din domeniul construcţiilor;

- sociale – îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă a salariaţilor;

- de interes public;

- reducerea poluării, ecologie.

5. din punct de vedere al scopului urmărit pot fi:

- investiţii de producţie;

- investiţii de modernizare (îmbunătăţirea condiţiilor de producţie, îmbunătăţirea rentabilităţii);

6. din punct de vedere al metodei de executare investiţiile pot fi:

- în antrepriză (se execută de organizaţii specializate);

- în regie (se execută cu forţe proprii).

7. din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi:

- investiţii finanţate din fonduri proprii;

- investiţiile din fonduri împrumutate (credite, alocaţii bugetare, emisii de obligaţii, acţiuni ş.a.).

Structura concretă a investiţiilor capitale trebuie să corespundă procesului specific al producţiei agricole. Aici putem întâlni investiţii capitale specifice agriculturii: tractoare, combine, semănători, animale de muncă, producţie şi reproducţie, plantaţii multianuale etc. Structura investiţiilor capitale poate varia chiar de la întreprindere la alta în funcţie de profil (cerealier, zootehnic, pomicol, viticol etc.).

În ceea ce priveşte unele animale de producţie şi reproducţie, ţinând cont de rolul lor, de durata de viaţă şi de valoare sânt considerate investiţii capitale activele fixe dar nu se calculează uzura.

În prezent, în întreprinderile agricole se aplică sistemul de amortizare proporţional în timp. De aici rezultă că fondul de amortizare este o sursă principală de formare a fondului de dezvoltare şi deci de finanţare a investiţiilor. Dezvoltarea agriculturii se exprimă prin efectuarea unui volum important de investiţii, adică industrializarea proceselor de muncă, mecanizarea lucrărilor, realizarea unui program vast de îmbunătăţiri funciare, extinderea speciilor de creştere a animalelor, de depozitare şi conservare a produselor etc.

Ţinând seama de nivelul rentabilităţii, care la noi este scăzut, este necesar ca în finanţarea investiţiilor să intervină fondurile statului şi împrumuturile externe, mai ales pentru creşterea producţiei agricole.