Epidemiologia poliomielitei

Introducere

Epidemiologia este știința medicală care, prin cooperări multidisciplinare, se ocupă cu identificarea factorilor de agresiune pentru sănătate, cu stabilirea mijloacelor și metodelor de neutralizare a acțiunii lor asupra grupurilor populaționale cu risc crescut, cu depistarea și lichidarea proceselor epidemiologice, a stărilor de boală și cu elaborarea programelor de protecție globală a sănătății umane[7].

Poliomielita, în evolutția ei naturală,se prezintă ca o viroza acută,transmisibila ,determinate de virusuri capabile să includă manifestări epidemologice și clinice variante.

In majoritatea cazurilor poliomielita evoluează benign,dar s-a impus că problema majora de sănătate populațională,din pricina riscului paralitogen[1].

Letalitatea medie a fost, în trecut ,evaluată la 5-10% , cu riscul de a ajunge la 25-95% în formele clinice grave ,semnalate la extremele grupurilor de vârstă , la gravide și de persoane cu imunodepresie[1].

În istoria sa ,poliomielita a cunoscut denumiri variate , precum :boala Heine-Medin ,debilitatea membrelor inferioare și , mai frecvent utilizată ,cea de paralizie infantilă.

Se consideră ca poliomielita a fost semnalată în Antichitate , fapt susținut și de basorelieful egitean în care preotul Ruma (1590-1350 i.Hr.) are piciorul drept atrofiat și în poziție ecvină.În 1789,Underwood a realizat prima descriere amplă a bolii,denumind-o debilitateaa extremităților inferioare,iar Kussmaul a adus termenul de poliomielită acută anterioară[1].

În 1908 , Landsteiner și Popper,în Austria ,emit ipoteza etiologiei virale si reproduce boala la maimuțe. Studiul epidemiei din anul 1916 care a evoluat la New York a adus dovezi asupra procesului epidemiologic al poliomielitei[1].

Capitolul I Agentul patogen

Poliomielita este o boală infecto-contagioasă sistemică ce afectează primordial sistemul nervos central ,este infecția cauzată de un virus, virusul poliomielitic, care se transmite pe cale fecal-orală sau respiratorie determinânt paralizii la nivelul membrelor uneori ireversibile[3].

Există trei tipuri de poliomielită:

Poliomielita subclinică -aproximativ 95% dintre cazuri se încadrează în această categorie, iar pacienții nu experimentează simptome, dar nu este o regulă. Aceasta formă de poliomielită nu afectează sistemul nervos central[2].

Poliomielita non-paralitică – nici acest tip nu afectează sistemul nervos central, deci nu produce paralizie, ci doar simptome ușoare ale gripei porcine[2].

Poliomielita paralitică – este tipul cel mai rar și totodată forma cea mai severă care produce paralizia pacientului. Exista trei tipuri de poliomielită paralitică[2]:

• poliomielita spinala ce afecteaza maduva spinarii;

• poliomielita bulbara ce afecteaza trunchiul cerebral;

• poliomielita bulbo-spinala care afecteaza atat maduva spinarii cat si trunchiul cerebral[2].

Virusurile poliomielitei fac parte din genul Enterovirus, familia Picornavirus.Acest grup de virus ARN colonizează tractul gastro-intestinal, în mod specific orofaringele și intestinul. Timpul de incubare (la primele semne și simptome), variază de la trei la 35 de zile, cu o durată obișnuită de la șase la 20 de zile. Poliovirusul infectează și provoacă boli doar oamenilor. Structura virusului este foarte simplă, compusă dintr-un singur genom ARN închis într-un înveliș proteic numit capsidă. În plus pentru protejarea materialului genetic al virusului, proteinele capsidă permit poliovirusului să infecteze anumite tipuri de celule[8].

Pe baza testului de neutralizare , se disting trei serotipuri cu importante deosebiri între ele,iar infecția produsă de aceasta conferă o imunitate pe temen lung ,specifică de serotip[1].

Tipul 1 a fost cel mai frecvent implicat în producerea paraleziei postpolimielita.Virusurile poliomielitei au dimensiuni reduse , se dezvoltă în culturi celulare de diferite tipuri și pot produce infecția la maimuțe ,dupa inocularea pe cale intraspinală ,intracerebrală,peritoneală,nazală si inramusculară[1].

Tipul 2 poate fi izolat și dupa inocularea șobolanului de bumbac.Acestea sunt rezistente la desicație ,la alcool si detergenți cationici,la temperatura camerei ,la -70 de grade Celsius în suspensii apoase de materii fecale,în apă potabilă contaminată și ,perioade lungi de timp în apa reziduală[1].