Regimul de autoritate monarhică (1938-1940)

De-a lungul perioadei interbelice, România a ajuns înconjurată de state

autoritare, totalitare și revizioniste, o parte având și pretenții la teritorii românești. U.R.S.S.-ul

dorea Basarabia, Bulgaria voia Cadrilaterul, Ungaria (sprijinită și de Italia) dorea Transilvania,

în timp ce Germania avea un plan mai larg de dominare economică a Sud-Estului Europei - treptat acceptat de Franța și Marea Britanie.

De la începutul domniei sale Carol II-lea și-a luat rolul în serios de șef, prima sa grijă a fost de a o elimina politic pe regina Maria , să îl înlăture de la curte pe Barbu Știrbei și să o trimită pe fosta sa soție Elena din țară. Carol i-a interzis mamei sale să desfășoare activități politice și să se mute la Balcic la 16 iunie 1930. Cu privire la fosta sa soție Elena, lucrurile au fost mai complicate, în sensul că guvernul Iuliu Maniu alături de oameni politici (Nicolae Iorga) au încercat să refacă căsătoria și integrarea acesteia la titlul de regină. Însă cei doi nu au fost de acord în rezolvarea acestei chestiuni de ordin politic.

Regele și-a dus la bun sfârșit planul de a face curățenie în Palat, în câteva săptămâni a înlocuit personalul de pe vremea lui Ferdinand și a Regenței. Schimbarea cea mai importantă a fost înlocuirea lui Constantin Hiott din funcția de mareșal al Palatului cu generalul Constantin Ilasievici. De asemenea, a creat funcția de secretar particular preluat de Puiu Dumitrescu. Primul act de autoritate cu importante consecințe politice a fost înlocuirea prefectului poliției capitalei, generalul Eracle Nicoleanu, la 11 iunie 1930 cu colonelul Gabriel Marinescu, omul său de încredere. Carol și-a creat o rețea de informatori, proveniți din cadrul Siguranței sau oameni politici prin care urmărea activitatea cadrelor principale. Și-a atras oameni politici, ambițioși și dornici de o ascensiune rapidă, însă acțiunile lui Carol au fost întâmpinate de opoziția forțelor democratice interesate în menținerea regimului politic stabilit prin Constituția din martie 1923.

Perioada anilor 1938 respectiv până în 1940 au surprins evenimentele din România într-o situație critică în condițiile în care Germania se afla în plină expansiune teritorială. Sub aspect politic, țara se afla sub regimul autoritar regal al lui Carol al II-lea. Exista un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, devenit ulterior Partidul Națiunii sub conducerea supremă a regelui. Administrația publică centrală și locală a fost complet politizată prin decretul-lege pentru păstrarea ordinii politice unice și totalitare a Statului Român din 22 iunie 1940.

Cu toate acestea cel mai semnificativ eveniment al domniei lui Carol este regimul de autoritate monarhică, care poate fi văzut mai mult ca o ‟răzvrătireˮ a regelui împotriva guvernelor și mișcărilor care s-au opus și succedat de-a lungul domniei sale. Având în vedere imaginea regelui în cadrul menținerii relațiilor cu Germania, oameni politici români îl vedeau lipsit de interes în aplicarea unor proiecte interne pentru dezvoltarea țării. Cât despre relațiile României cu Uniunea Sovietică, Carol susținea că politica lui este antirusă, pentru a proteja mai mult timp legăturile economice cu Germania. În plan intern, s-a afirmat organizația naționalistă condusă de Corneliu Zelea Codreanu, celebra Gardă de Fier. O caracteristică importantă a mișcării a fost dușmănia împotriva bolșevismului.

Datorită alegerilor din 20 decembrie 1937, obținute în favoarea legionarilor prin alianța acestora cu cele două partide: Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal, guvernul lui Tătărescu a fost înlocuit. Decizia a stat în mâinile regelui, prin hotărârea neașteptată de a-l numi pe Octavian Goga prim-ministru. Astfel, noul guvern avea în componența sa adepți ai lui Goga, dar și oameni de bază ai regelui, ministru de externe era Istrate Micescu și Armand Călinescu la interne. De altfel, numirea lui Antonescu ca ministru de război, avea să favorizeze sprijinul Franței și Marii Britanii. Prin formarea acestui guvern, Carol a vrut să demonstreze ineficiența și incapacitatea oamenilor politici români în colaborarea cu Germania. Totuși, dorința lui Carol era de a forma un guvern autoritar, însă Goga a refuzat, drept consecință regele i-a cerut demisia.

Pentru a feri țara de o eventuală influență străină, Carol a hotărât o lovitură de stat. În noaptea de 10/11 februarie a avut loc lovitura de stat ce consta în trecerea de la regimul parlamentar-constituțional, format din partide politice la regimul de autoritate monarhică în care conducerea era preluată de suveran. La 11 februarie, regele a depus jurământul către noul guvern iar în cadrul ‟Manifestuluiˮ, toți românii erau îndemnați să răspundă în fața regelui, fără a avea parte de opozanți. Un rol important în regimul regelui l-a avut Elena Lupescu în construirea camarilei regale, prin care atât dumneaei cât și regele au reușit să-i atragă pe oameni politici precum Gheorghe Brătianu, Alexandru Averescu, Grigore Filipescu. O caracteristică a regimului a fost ‟practica potrivit căreia regele numea guvernul, după care urma dizolvarea Parlamentului, înlocuirea aparatului administrativ și apoi organizarea de alegeri parlamentareˮ. Prin această ‟manevrăˮ, regele a abuzat dreptul de dizolvare a Parlamentului, astfel în politica românească s-a instaurat o perioadă de instabilitate.

După 10 februarie 1938 s-a trecut la instituționalizarea noului regim, prin redactarea noii Constituții de către Istrate Micescu iar apoi a fost supusă la vot. Promulgată la 27 februarie 1938, nouă Constituție avea vechile prevederi, printre care: suveranitatea națională, separaraea puterilor în stat, monarhia ereditară, inviolabilitatea monarhului, rigiditate constituțională, de asemenea proclama libertatea conștiinței, muncii, învățământului. O nouă prevedere a Constituției, era introdusă în Articolul 30, prin care ‟șeful statului era regeleˮ iar acesta își putea exercita atribuțiile în toate stările statului, prin preluarea exlusivă a puterii executive. Practic, Constituția nu aducea elemente noi în cadrul statului, ci mai mult în acordarea de restricții asupra guvernului și Parlamentului dar și unele prevedere cu privire la Mișcarea legionară, dintre care erau menționate: interdicția preoților de a desfășura propagandă politică, ridicarea limitei de vârstă cu drept de vot de la 21 de ani la 30, având efecte asupra excluderii tinerilor din viața politică, iar alegătorii erau împărțiți în trei categorii de alegători (agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupații intelectuale).