Psihologia Comunicării dintre Personalul Medical și Pacient

• Specificul relaţiei dintre personalul medical şi pacient;

• 2. Modele ale relaţiei personal medical-pacient;

• 3. Eficientizarea relaţiei de comunicare dintre personalul medical şi pacient.

-Relaţia dintre personalul medical şi pacient

• Relaţia interpersonală medic-pacient constituie principalul subiect de studiu al psihologiei medicale, această relaţie depinzând de:

- structura personalităţii pacientului şi a medicului curant;

- natura afecţiunii reale sau închipuite, acute sau cronice de care suferă bolnavul; de scopul urmărit prin tratamentul propus de medic;

- factorii situaţionali.

• O condiţie a construirii unei relaţii optime, eficiente de comunicare între personalul medical şi pacient este dată de înţelegerea de către personalul medical a reacţiilor psihologice la boală, a „situaţiei de bolnav”;

• Orice afecţiune mobilizează mecanismele de apărare ale Eului (regresia, proiecţia, negarea, refularea, sublimarea) în scopul restabilirii „homeostaziei psihologice”, al luptei împotriva angoasei determinată de ameninţarea pe care boala o reprezintă pentru organism, al stabilirii unui nou model de relaţionare a bolnavului cu lumea exterioară şi cu sine însuşi;

• Psihicul omului bolnav este subminat atât de suferinţa somatică şi/sau psihică, cât şi de implicaţiile familiale şi socioprofesionale ale bolii, abordarea terapeutică a bolnavului necesitând ruperea cercului vicios somato-psihosomatic.

• Analizând situaţia de bolnav, Barker găseşte cinci trăsături esenţiale, cu repercusiuni asupra personalităţii bolnavului:

- situaţia marginală, plasarea bolnavului între lumea sănătăţii şi cea a bolii, inducând stări conflictuale;

- starea de primejdie potenţială care determină apelul la tehnici protectoare şi creşterea sugestibilităţii;

- restrângerea contactelor, a preocupărilor, a orizontului temporal şi spaţial;

- apariţia egocentrismului;

- amplificarea anxietăţii bazale.

• Hollender distinge trei niveluri ale relaţiei personal medical-pacient:

• personal medical activ – pacient pasiv - tip de relaţie regăsit în situaţiile de urgenţă medicală, în stările de comă sau de agitaţie, în episoade delirante şi faze de negativism catatonic, în cursul operaţiilor chirurgicale - cazuri în care pacientul este complet pasiv şi dependent de medicul care-şi realizează activitatea fără nici o restricţie. Prototipul comunicării este, în acest caz, relaţia precoce mamă-copil;

• personal medical care conduce procesul terapeutic - pacient cooperant - este modelul frecvent al relaţiei terapeutice, utilizat îndeosebi în cazul bolilor acute; după stabilirea diagnosticului, medicul dirijează tratamentul, dă sfaturi/recomandări într-o manieră mai mult sau mai puţin autoritară, aşteaptă sau solicită cooperarea pacientului. Prototipul comunicării corespunde relaţiei părinte-copil, în cadrul căreia se aşteaptă ascultare/obedienţă din partea copilului, şi capacitatea de a-l dirija într-o manieră raţională şi echilibrată afectiv din partea părintelui;

• participarea mutuală şi reciprocă a personalului medical şi a pacientului- model relaţional util îndeosebi în bolile cronice, în fazele de readaptare post-operatorie sau post-traumatică şi în toate cazurile în care pacientul îşi poate asuma responsabilitatea tratamentului, personalul medical ajutând bolnavul să se trateze singur (de exemplu, cazul diabeticilor, al bolnavilor cardiaci etc.). Prototipul comunicării îl constituie relaţia existentă între doi adulţi maturi: pacientul poate aprecia ajutorul acordat de personalul medical, iar acesta trebuie să evalueze şi să răspundă nevoilor bolnavului.

• Relaţia interpersonală dintre pacientul care solicită ajutor calificat şi personalul medical care este în măsură să acorde acest ajutor se desfăşoară în trei planuri fundamentale:

• intelectual (predominant informaţional) - se realizează comunicarea de cunoştinţe între personalul medical şi pacient. Bolnavul oferă informaţii referitoare îndeosebi la simptomele sale, exprimă temeri sau speranţe, solicită asigurări privind evoluţia afecţiunii. Personalul medical expune date referitoare la simptomatologia şi evoluţia bolii, interpretează rezultatele analizelor, răspunde la întrebările adresate de bolnav, exercită o funcţie persuasivă referitoare la necesitatea respectării cu stricteţe a conduitei terapeutice, încurajează;

• afectiv - în jurul relaţiilor interpersonale afective dintre personalul medical şi pacient gravitează atât şansa soluţionării impasului sufletesc în care se găseşte bolnavul, cât şi riscul sporirii regresiei şi dependenţei pe plan afectiv şi comportamental;

• moral - aspectele morale ale relaţiei terapeutice vizează respectarea regulilor deontologiei medicale, susţinerea morală a bolnavului, oferirea de informaţii adevărate şi de explicaţii despre boală.

De asemenea, bolnavii nevrotici sau psihopaţi atinşi de o boală somatică necesită o abordare din partea personalului medical potrivită trăsăturii lor dominante. Astfel:

• anxioşii, fobicii necesită o atitudine directivă şi securizantă;

• obsesivii sunt satisfăcuţi de explicaţii raţionale detaliate;

• paranoidul are nevoie de o relaţie de încredere şi onestitate;

• depresivul trebuie lăsat să-şi expună suferinţele;

• demonstrativul solicită modalitatea de comunicare prin care se permite bolnavului o anumită libertate de expunere, reprimând însă în mod hotărât victimizarea excesivă.

• în cazul pacienţilor agitaţi, agresivi, necooperanţi, care nu solicită din proprie iniţiativă consultul medical (cererea de intervenţie este făcută de anturaj, care poate fi agresat de alcoolicul aflat în stare de intoxicaţie acută, de psihoticul decompensat, de toxicomanul privat de drog sau de agresivul aflat într-un conflict conjugal violent etc.), personalul medical se confruntă cu trei categorii de probleme: tulburările comportamentale ale pacientului, suferinţa acestuia şi perturbarea ordinii publice şi/sau familiale. În această situaţie, personalul medical colaborează frecvent cu anturajul, poliţia şi/sau sectorul psihiatric.

• Eficientizarea relaţiei de comunicare dintre personalul medical şi pacient

• În plan intelectual:

Adeseori bolnavul este incapabil de a transmite un mesaj suficient de inteligibil din punct de vedere informaţional despre boala sa, fie din cauză că este inhibat (blocat) afectiv, fie că se exprimă într-un mod inadecvat. Această inadecvare poate să rezulte, la rândul ei, dintr-o exprimare greoaie (proprie unui nivel intelectual redus) sau din utilizarea unui jargon neinteligibil de termeni medicali regionali, fiind necesară vigilenţa asupra termenilor tehnici vehiculaţi de bolnav;

Pe lângă răbdare, personalul medical trebuie să posede suficient interes pentru găsirea celor mai bune soluţii de a obţine de la pacient maximum de informaţii, legate în primul rând de simptomele şi evoluţia bolii.