Unitate și fraternitate umană (antropologie biblică)

INTRODUCERE

Omul nu poate fi conceput altfel decât ca iubitor şi iubit, iubirea fiind

atât o vocaţie cât şi o necesitate. Acest adevăr la spus încă în secolul XIV patriarhul Calist al Constantinopolului prin cuvintele: „Iubesc, deci exist (sunt) ”

şi el implică nu numai conştiinţa de "eu", ca spusa lui Descartes, ci şi de

"altul". Dar dacă nu e persoană nu e nici dragoste. Numai persoana poate

iubi şi nu poate iubi decât o altă persoană. Dependenţa acestora una

de alta, Pr. Dumitru Stăniloae o arată în următoarele cuvinte: „Persoana

fără dragoste nu are valoare nici sensul după care tinde. Fără dragoste

slăbeşte şi viaţa ei este un chin. Persoana şi dragostea fără nemurire sunt

iarăşi lipsite de valoarea şi sensul deplin. În dragostea lor se amestecă chinul.

Dragostea la rândul ei fără persoană nu poate exista. Iar nemurirea

persoanelor fără dragoste e un iad. E o moarte sufletească a persoanelor. Lafel nemurirea fără un progres continuu în unirea prin dragoste devine

monotonă. Unde nu sunt acestea patru: persoană, dragoste, nemurire şi progres

continuu, existenţa se scufundă în non-sens sau in întuneric. ”

1. Familia – prima formă de convieţuire socială

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în Rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie.

Percepută ca un ideal, familia reprezintă cea dintâi formă de vieţuire obştească, cea mai importantă celulă din trupul bisericesc , precum şi celula de bază a întregii societăţi omeneşti. Din punct de vedere creştin, familia este considerată ca fiind ,,mica biserică” sau ,,biserica de acasă”, (ecclesia domestica). Dacă aceasta este întemeiată cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ea poate fi considerată ca fiind o familie creştină.

Familia este aşezământul bunei înţelegeri, în interiorul căruia omul are posibilitatea de a-şi dobândi plinătatea, prin naştere şi creştere de urmaşi vredici, gustând împreună din bucuria roadelor vieţii trupeşti şi duhovniceşti. În sânul acesteia omul este ferit de dezlănţuirea patimilor şi a plăcerilor trupeşti, spre a nu trăi în neorânduială. Familia este solul fertil, prielnic creşterii şi educării tinerilor vlăstari, având ca model trunchiul iubirii reciproce dintre părinţi. Pacea şi armonia în familie constituie idealul cel mai de preţ pe care trebuie să-l urmărească omul, pentru că familia este microcelula şi baza societăţii, a Bisericii şi a Patriei.

Elementul trăiniciei familiale îşi află plinătatea prin intermediul iubirii sincere şi al respectului reciproc, sentimente existente între soţi şi reliefate prin fidelitatea conjugală, având ca rod naşterea de prunci, precum şi educarea lor după normele religios-morale ale credinţei creştine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia are o întreită menire :

• naşterea de copii spre înmulţirea neamului omenesc şi a credincioşilor Sfintei Biserici;

• ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;

• ocrotirea moralităţii soţilor;