Silvicultură

CAPITOLUL 1.

CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Definirea silviculturii. Părţi componente

După cum indică şi etimologia cuvântului, silvicultura se ocupă de cultura pădurii, fiind definită

actualmente în Europa drept ştiinţa aplicativă care se ocupă cu îndrumarea ecosistemelor forestiere în

scopul satisfacerii nevoilor societăţii (produse şi servicii) într-un mod ecologic durabil. Pentru realizarea

acestui obiectiv, silvicultura utilizează şi integrează teoreme, teorii, principii şi metode ale ecologiei,

biologiei şi economiei, aşa cum acestea rezultă din pădurile naturale sau spontane (xxx, 1996).

Termenul de silvicultură s-a format în limba română din două cuvinte de origine latină: silva-silvae -

pădure şi cultura-culturae - cultivare.

Noţiunea de pădure derivă din latinescul palus-paludis (baltă), de la care s-a preluat acuzativul

paludem, care a trecut la palude iar apoi, prin inversiune (padule) şi rotacism s-a ajuns la românescul pădure

(Drăcea, 1923).

Pădurile, împreună cu terenurile destinate împăduririi, care servesc nevoilor de cultură, producţie sau

administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, formează fondul forestier

(xxx, 1996).

Considerată atât ştiinţă cât şi artă (Boppe, 1889; Jacquot, 1931; Nyland, 1996), silvicultura a fost

definită în ţara noastră în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, silvicultura tratează problemele privind

crearea şi îngrijirea pădurilor, recoltarea şi valorificarea produselor obţinute, precum şi organizarea şi

administrarea întregului proces de gospodărire (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În sens restrâns însă,

silvicultura se ocupă numai de cultură propriu-zisă a pădurilor, adică de (a) întemeierea lor pe cale naturală

sau artificială, (b) conducerea şi ameliorarea acestora în timpul dezvoltării lor, precum şi de (c) recoltarea

lemnului şi a celorlalte materii prime produse (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). De aceea, se consideră

că silvicultura este compusă din două părţi distincte:

1. Silvobiologia (biologia pădurii, silvologia), care se ocupă cu studiul pădurii din punctul de vedere al

organizării şi funcţionării acesteia. Silvobiologia include:

- studiul elementelor constituente ale pădurii şi al modului său de organizare;

- studiul legilor şi proceselor care guvernează viaţa pădurii.

2. Silvotehnica (silvicultură aplicată, ecologie forestieră aplicată – Smith et al., 1997), care studiază

metodele tehnice folosite pentru întemeierea (regenerarea), îngrijirea-conducerea şi exploatarearegenerarea

pădurii în conformitate cu natura acesteia şi cu sarcinile gospodăriei silvice.

În mod evident, cele două componente menţionate se împletesc şi se condiţionează reciproc, definind

caracterul unitar şi specific al silviculturii (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

1.2. Scurt istoric al silviculturii

Primele informaţii cu caracter silvic sunt întâlnite în diverse tratate de botanică forestieră, aşa cum este

monografia coniferelor din Elveţia De arboribus coniferis resiniferis (Belon, 1563), precum şi în lucrarea Le

théâtre de l’agriculture et menage des champs a genevezului Olivier de Serres (1600) (xxx, 1977).

În general, paternitatea ştiinţelor silvice la nivel mondial este atribuită francezului Henry-Louis

Duhamel du Monceau care, între 1755 şi 1767, a publicat impresionanta lucrare (în cinci volume) Traité

complet des bois et forêts, din care primul volum se intitulează Traité des arbres et arbustes qui se cultivent

en France en pleine terre (1755) (xxx, 1977). În Marea Britanie, rolul de precursor al ştiinţelor silvice pe

glob este atribuit lui John Evelyn, autor al lucrării Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of

timber in His Majesty’s Dominions (1664).

Chiar dacă numeroase lucrări apărute în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea

(Silvicultura oeconomica – Hans von Carlowitz, 1713; Anweisung zur Holzzucht für Förster – Georg Ludwig

Hartig, 1791; Anweisung zum Waldbau – Heinrich Cotta, 1816) au inclus diverse aspecte ale silviculturii,

totuşi primul curs clasic de Silvicultură este cel datorat profesorilor francezi Bernard Lorentz şi Adolphe

Parade (Cours élémentaire de culture des bois) şi publicat în anul 1837.

Epicentrul silviculturii moderne este, fără îndoială, Germania sfârşitului de secol al XVIII-lea şi

începutului de secol al XIX-lea, unde au apărut şi s-au dezvoltat primele unităţi de învăţământ forestier de

diverse niveluri, cum sunt:

1. Şcoli de maiştri silvici, la Werningerode-Ilsenburg (Harz) (înfiinţată de von Zanthier în 1763), Zilbach

(Saxa - înfiinţată de Heinrich Cotta în 1785), respectiv Hungen (Hessa, a lui Georg Ludwig Hartig şi

înfiinţată în 1789);

2. Academii silvice, la Berlin (1821), Eisenach (1830), Münden (1868);

3. Catedre cu profil silvic sau facultăţi forestiere propriu-zise la universităţile din Berlin (1770), Göttingen

(1775), Freiburg im Breisgau (1787), Tübingen (1817), Giessen (1825) etc. (Hough, 1878; Badré, 1977;

EUROFOR, 1998).

Celălalt pol al silviculturii mondiale l-a constituit Franţa, unde Bernard Lorentz, primul silvicultor

francez absolvent în Germania, a înfiinţat în 1824 Şcoala regală forestieră de la Nancy.

Şcolile silvice germane şi franceză au contribuit determinant la înfiinţarea facultăţilor sau

universităţilor cu profil silvic de la Stockholm-Suedia (1828), Gorki-Rusia (1848), Lisabona-Portugalia

(1855), Zürich-Elveţia (1855), Lampen-Socken-Finlanda (1859), Petrovsk (Moscova)-Rusia (1865),

Vallombrosa-Italia (1869), Copenhaga-Danemarca (1869), Viena-Austria (1875) etc. (Hough, 1878).

În România, prima şcoală cu profil silvic a fost înfiinţată lângă Bucureşti în anul 1850, având trei

profesori francezi. După numeroase transformări (desfiinţată în 1853, după plecarea cadrelor franceze,

reînfiinţată şi înglobată în Şcoala de Agricultură de la Pantelimon respectiv Herăstrău între 1862 şi 1883,

transformată în Şcoală Specială de Silvicultură între 1883 şi 1886 etc.), aceasta şi-a dobândit statutul de

instituţie de învăţământ superior numai în 1901, odată cu acceptarea la examenul de admitere numai a

absolvenţilor de liceu cu bacalaureat (Popovici, 1920, Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Ivănescu,

1972; Giurescu, 1976).