Audit Intern

Cap.1

Aspecte generale privind auditul intern

I. Obiective

a) Definirea auditului intern;

b) Familiarizarea cu diversele tipuri de audit;

c) Descrierea fiecărui tip de audit in parte;

d) Dezvoltarea cunoaşterii evoluţiei istorice a conceptului de audit intern şi a organismele implicate în reglementarea activităţii de audit intern;

e) Explicarea sferei de cuprindere şi obiectivele auditului intern.

II. Scurt rezumat

Prezentul capitol are ca scop dobândirea unor cunoştinţe de bază privind auditul intern. În acest scop, se încearcă familiarizarea cu diversele tipuri de audit inclusiv prin furnizarea de exemple practice; se tratează evoluţia istorică a conceptului de audit intern şi se trec în revistă organismele implicate în reglementarea activităţii de audit intern la nivel internaţional, regional şi naţional. În plus, se explică sfera de cuprindere şi obiectivele auditului intern, precum şi se poziţionează funcţia în cadrul unei entităţi economice.

III. Cuvinte cheie: audit intern, Standarde Internaţionale de Audit Intern, asistenţă managerială, IIA, CAFR

IV. Conţinutul capitolului

1.1. Definirea auditului şi tipurile de audit

Auditul intern este o activitate desfăşurată în cadrul unei entităţi economice sau unei instituţii, dar independentă de aprecierea sau controlul operaţiilor. Ca atare, auditul intern este un control în serviciul conducerii ce are ca scop estimarea şi evaluarea eficacităţii altor controale; oferind asistenţă managerială conducerii în exercitarea eficientă a responsabilităţilor membrilor conducerii prin furnizarea de analize, aprecieri, recomandări şi comentarii pertinente referitoare la activităţile/structurile examinate. Auditorii interni sunt independenţi faţă de structurile şi activităţile auditate dar sunt subordonaţi conducerii superioare a entităţii.

În plus, auditorii interni trebuie să verifice corectitudinea tuturor informărilor făcute de responsabili de activităţi/ structuri conducerii entităţii, informările pe care top managementul le face către Consiliul de administraţie, precum şi aserţiunile (comunicările) conducerii sau departamentului de guvernanţa corporatistă către utilizatori externi prin intermediul rapoartelor financiare, declaraţiilor fiscale, a prospectelor de emisiune, a cererilor de credite, etc.

Entităţile economice ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar potrivit legii sau opţiunii acţionarilor, organizează de asemenea activitatea de audit intern potrivit normelor prevăzute de Hot.88/2007 a CAFR. În plus, profesioniştii care efectuează lucrări de audit intern au obligaţia de a respecta cerinţele respectivelor norme.

Definiţia auditului intern

„Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei entităţi o asigurare în ceea ce priveşte gradul de control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o abordare sistematică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control, şi de guvernare a organizaţiei, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea” (Standardele de audit intern elaborate de IIA şi preluate prin Hot.88/2007 a CAFR).

Tipologia auditului

În funcţie de natura obiectivelor urmărite avem:

a) audit de conformitate (sau de regularitate),

b) audit de eficacitate (sau al performanţelor) şi

c) audit financiar.

a) Auditul de conformitate (sau de regularitate) are rolul de a stabili dacă s-au respectat anumite criterii stabilite de către o autoritate competentă. Respectivele criterii sunt în general specifice unor entităţi sau unor sectoare de activitate (precum respectarea hotărârilor conducerii, respectarea clauzelor contractuale, asigurarea exactităţii informaţiilor, etc.).

Din punct de vedere istoric, acest tip de audit este cel tradiţional deoarece la începuturi auditorul verifica doar dacă regulile şi procedurile sunt bine aplicate, dacă se respectă organigramele, sistemele de informaţii etc., pe baza unui sistem de referinţă ce îi permitea atât emiterea de concluzii şi recomandări, cât şi semnalarea distorsiunilor şi interpretărilor greşite.