Sisteme contabile

Curs 1

Scurt istoric al evoluției situațiilor financiare

Trei fenomene caracterizează evoluția contemporană a contabilității:

Normalizarea - procesul prin care se armonizează prezentarea documentelor de sinteză, metodele contabile și terminologia, proces căruia i se pot atașa trei scopuri fundamentale:

- obținerea unei informări omogene și corecte de către puterea publică;

- valorificarea informațiilor de către utilizatorii externi;

- contribuția la o alocare mai bună a resurselor financiare.

Armonizarea - proces prin care regulile sau normele internaționale sunt perfecționate pentru a fi făcute comparabile, chiar dacă diferă de la o țară la alta.

Utilizarea limbajelor diferite, a interpretărilor diferite ale acelorași evenimente și tranzacții a făcut să se vorbească despre internaționalizarea contabilității.

Standardizarea contabilă internațională - realizată de I.A.S.C., prin cadrul său conceptual, presupune norme sau standarde sub forma unor convenții contabile de bază, numite și principii contabile care servesc la întocmirea situațiilor financiare anuale, respectiv: continuitatea activității, permanența metodelor, independența exercițiilor, prudența, prevalența economicului asupra juridicului, importanța relativă, etc. și a procedurilor adoptate de manageri pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare anuale.

Obiectivul final al standardizării îl constituie apropierea normelor contabile naționale de cele internaționale și perfecționarea principiilor contabile.

Instituția care realizează normalizarea contabilă este “Comisia Internațională a Standardelor Contabile” (IASC), organism specializat în alocarea de norme pentru bursele și societățile multinaționale, o instituție care furnizează mai degrabă un model de referință pentru activitățile internaționale.

Ca instrument al comunicării informațiilor, contabilitatea este un limbaj economic, adică transformă ideile sau informațiile în semne inteligibile doar unui grup cultural. Și cu toate acestea, contabilitatea oferă puține semne de interpretat, eventualele erori riscând să conducă la consecințe grave.

De ce există diferențe în practicile contabile și care sunt cauzele acestora?

Contabilitatea este o construcție socială, care reflectă societatea în care s-a dezvoltat supunându-se unor reguli nescrise care au evoluat prin uzanțe.

Reglementările contabile sunt adesea răspunsuri la scandalurile financiare, la abuzurile sistemelor politice, economice și sociale sau ele sunt rezultatul unui echilibru care se menține atât timp cât condițiile economice nu se schimbă, ci doar cele istorice. Astfel poate apărea ceva imprevizibil: revoluții, războaie, răsturnări de puteri, care pot schimba reglementările inițiale, ducând la o nouă stare de echilibru în situația dată, deși respectarea regulilor diferă de la o țară la alta și aceasta în țări foarte bine dezvoltate, ca: Anglia, Germania, Rusia, Italia, Franța.

Una din diferențele cele mai importante vizează obiectivul fundamental al contabilității, care nu trebuie să fie obținerea și prezentarea imaginii celei mai fidele a situații economice, ci determinarea acelui rezultat ce poate să fie distribuit acționarilor fără să fie afectate interesele celorlalte părți, în special, ale creditorilor. Acesta este un obiectiv de menținere a capitalului: principiul contabil cel mai important.

Sistemele contabile se împart în două mari categorii:

- un grup în care finanțarea întreprinderilor este asigurată mai mult pe calea împrumuturilor decât a capitalurilor proprii, în care regulile contabile sunt dominate de considerații de ordin fiscal și în care sistemele juridice sunt reunite, de multă vreme, în coduri de reguli detaliate, în diverse domenii, printre care și contabilitatea. Marele inconvenient al acestor sisteme este absența unei transparențe reale pentru investitori. Principalele adepte ale acestei abordări sunt Germania, Japonia și Franța.

- în celălalt grup, opus, figurează țările în care sursele de finanțare prin capitaluri proprii sunt mai importante, în care evaluările contabile nu sunt dominate de criterii fiscale pentru că reducerile de impozit pot fi obținute independent de metoda de prezentare a rezultatelor pentru informarea acționarilor și în care predomină sistemele de drept cutumiar. Principalele țări adepte ale acestei abordări sunt: SUA, Regatul Unit, Australia și, mai puțin, Olanda.

În domeniul contabilității avem astfel de a face, cu mai multe referențiale :

- referențialul național;

- referențialul regional;

- referențialul internațional.

Între cele trei referențiale există anumite raporturi care au evoluat de-a lungul timpului de la armonizare la convergență. Presiunea comenzii sociale privind trecerea de la armonizare la convergență s-a manifestat îndeosebi la nivelul referențialului internațional în momentul în care s-a ajuns la concluzia că armonizarea și-a epuizat toate resursele de perfecționare.

Armonizarea este termenul consacrat în contabilitate pentru a desemna reducerea diferențelor dintre reglementările la nivelul tuturor celor trei referențiale sau numai a unora dintre ele. Ea trebuie să fie înțeleasă ca fiind altceva decât normalizarea totală a regulilor, ci o punere în armonie a acestora.

A converge înseamnă a te îndrepta „spre același punct, către același scop” . În domeniul contabilității convergența este o noțiune relativ recentă, ea fiind pusă în circulație odată cu definirea obiectivelor Consiliului Standardelor Internaționale de Contabilitate (IASB), în 2001. Unul dintre aceste obiective este formulat astfel: „Să colaboreze într-o manieră activă cu organismele naționale de reglementare a standardelor în scopul identificării de soluții calitative pentru realizarea convergenței standardelor naționale de contabilitate cu standardele elaborate de IASB”

1. NEVOIA DE ARMONIZAREA CONTABILĂ LA NIVEL INTERNAȚIONAL

La originea procesului de normalizare contabilă internațională sunt mai multe cauze, dar rolul determinant l-a avut procesul de concentrare a capitalului în firme internaționale.

După unele formulări, globalizarea este considerată ca fiind „tranziția post-capitalistă“, începută după șocul petrolier din anii ’70, în care inter conexiunile economice dintre țări devin nesemnificative, în timp ce relațiile economice ale firmelor globale se amplifică la maximum, economia mondială transformându-se în economie globală.

Economia mondială contemporană trece printr-o conversie de la modelul bazat pe economii naționale interdependente la modelul centrat pe o rețea de firme multinaționale, care activează la nivel global. Corporațiile multinaționale au activități în zeci de state și includ în structura lor sute sau chiar mii de firme individuale, aflate între ele în relații financiare, comerciale sau de altă natură.

Internaționalizarea este un obiectiv strategic al întreprinderii de talie mare, deoarece aceasta asigură noi piețe de desfacere, obținerea de avantaje fiscale, reducerea costurilor prin achiziția de factori de producție la prețuri mai reduse, dar și noi surse de finanțare. Deci o întreprindere aflată într-o competiție interna țională obține performanța și în funcție atât de evoluțiile piețelor internaționale de bunuri și servicii, cât și de evoluțiile piețelor financiare internaționale. Existența unor firme care operează la nivel global determină anumite mutații în funcționarea economiilor locale și în comunicarea financiară pentru operatorii de pe piețele internaționale: datorită legăturilor financiare dintre companii dispersate pe mari spații geografice, fenomenele economice locale sunt influențate de evenimente care au loc la mari distanțe și, în plus, apare nevoia unei informații financiare comparabile, dar obținute în contexte locale diferite.

Societățile care operează pe piețele financiare internaționale au scopuri multiple, de la investiții în titluri străine și până la emisiunea de acțiuni și obligațiuni. La nivelul capitalurilor proprii, internaționalizarea îmbracă forma unei emisiuni de acțiuni sau unei cotații la o bursă străină. O cotație internațională poate avea ca avantaj obținerea de finanțări la costuri mai reduse decât cele de pe piața națională și atragerea unor investitori pentru care o investiție în altă țară este dificil de realizat din cauza costurilor unei asemenea tranzacții (este cazul acționarilor individuali și al micilor investitori instituționali). Mai mult, o cotație în străinătate permite atragerea investitorilor obligați prin lege să opereze doar pe piața locală și oferă investitorilor locali posibilitatea să urmărească evoluția cursului titlurilor în moneda lor națională. Însă accesul unei întreprinderi pe piața financiară internațională are și „prețul“ lui, deoarece o astfel de întreprindere devine mai vulnerabilă la turbulențele unei piețe locale din cauza efectului de propagare a acestor disfuncții în sistemul financiar devenit global. Pentru a opera pe piețele internaționale de capitaluri, investitorii trebuie să dețină informații suficiente și comparabile privind diferitele oportunități de investire.

După cum se știe, cea mai mare parte a informațiilor care stau la baza deciziei de investire la nivelul firmei sunt furnizate de contabilitate. De aceea, contabilitatea a devenit astăzi „limbajul afacerilor“. În general, se consideră că diferitele piețe naționale de capitaluri sunt foarte asemănătoare, cu excepția obligațiilor de publicare a informației financiare și regulilor contabile (principiile contabile reținute, bazele de evaluare, tehnicile de contabilizare). Această situație a făcut ca, sub presiunea internaționalizării piețelor de capitaluri, să asistăm la un fenomen de armonizare și normalizare a contabilității firmelor la nivel mondial.

Se cunoaște că, datorită creșterii rolului social al informației contabile, producerea și difuzarea de informații contabile sunt reglementate, adică supuse unui proces de normalizare sau codificare contabilă. La început, procesul de normalizare a contabilității firmelor a cunoscut doar o dimensiune națională, însă creșterea fluxurilor internaționale de mărfuri și capitaluri a indus și o dimensiune internațională normalizării contabile.