Drept Diplomatic și Consular

Principalele caracteristici ale dreptului consular

Definitie

Dreptul diplomatic si consular este acea parte a dreptului international

public care reprezintă totalitatea normelor si regulilor care reglementează

relatiile consulare dintre state, organizarea si functionarea oficiilor consulare,

precum si cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare si a

personalului acestora. Este ansamblul normelor care reglementează raporturile

dintre institutiile subiectelor de drept international abilitate sa se ocupe de

relatiile externe ale acestor subiecte.

Termenul diplomatie este folosit pentru desemnarea priceperii de a

rezolva o problemă delicată cu tact, cu politete.

Din punct de vedere istoric, relatiile si activitatea consulară au apărut

înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să

se dezvolte relatiile comerciale si oamenii au început să călătorească în alte tări,

unii dintre ei stabilindu-si chiar resedinte într-o altă tară, au apărut probleme

legate de statutul lor, de protectia lor si de promovarea intereselor lor în tările în

care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileste

mecanismele care functionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela

de protejare a cetătenilor si a intereselor lor, precum si a intereselor statului

trimitător.

Izvoarele dreptului diplomatic si consular

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului international public,

unul din izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma

internatională, care s-a creat de fapt, chiar înainte de aparitia unor cutume

referitoare la activitatea oficiilor diplomatice.

Cutuma internatională are un rol important, mai ales din momentul în

care a început să fie codificată, luând forma unor conventii internationale scrise,

tratate bilaterale sau multilaterale, care constituie al doilea izvor important al

dreptului consular. Cea mai însemnată conventie de codificare a dreptului

consular este Conventia de la Viena, cu privire la relatiile consulare, semnată la

24 aprilie 1963, cu ocazia Conferintei Natiunilor Unite asupra relatiilor

consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. În

conformitate cu art. 77, Conventia de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie

1967, cea de-a treizecia zi potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul

General al ONU al celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o conventie

internatională fundamentală pentru că ea codifică toate regulile în materie

consulară si, este de asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat

această conventie prin Decretul 481 din data de 20 decembrie 1971.

În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă

tratatul multilateral (Conventia de la Viena care a codificat regulile cutumiare),

există si un număr însemnat de acorduri bilaterale încheiate de tările care doresc

să-si deschidă oficii consulare. Deschiderea de oficii consulare se face pe baza

unor acorduri care se încheie între statul acreditant si statul acreditar, acorduri

care contin reguli si norme referitoare la organizarea, functionarea, imunitătile si

privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de izvoare, cele care se

referă la tratatele internationale, sunt compuse din conventii multilaterale

(Conventia de la Viena) si din conventii bilaterale, pe care statele (inclusiv

România) le încheie pentru a-si deschide oficiile lor consulare.

Pe lângă Conventia de la Viena, conventie fundamentală, care cuprinde

reglementările de bază în materie consulară, există si o conventie europeană cu

privire la functiile consulare, încheiată în 1967, si care a urmărit să adapteze

prevederile generale ale Conventiei de la Viena la cutuma, la practica europeană.

Conventia europeană asupra functiilor consulare din 1967, spre deosebire de

Conventia de la Viena este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părti la

această conventie sunt numai statele europene, si în al doilea rând pentru faptul

că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la

functiile consulare si nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale

activitătii consulare.

Misiunea diplomatică

În latină, cuvântul missio se referă la actiunea trimiterii. Misiunea este

treaba încredintată cuiva, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea care

i se atribuie pentru a o îndeplini. Misiunea poate fi si functia, si rolul, precum si

ansamblul de activităti specifice functiei sau rolului.

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenti diplomatici, demnitari

si functionari ai statului. După rangul agentilor diplomatici există misiuni

diplomatice la nivel înalt si misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile sefului de stat , ale

sefului de guvern si ale ministrului de externe , precum si ale loctiitorilor lor,

înfăptuitori ai relatiilor politice cu străinătatea. Constituirea misiunii diplomatice

este posibilă numai dacă statul în care misiunea diplomatică va functiona

consimte. Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice. Nu există obligatia

juridică internatională de a primi o misiune diplomatică.

Îcheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privintă

dintre statul care a constituit misiunea si statul pe teritoriul căruia functionează,

fie de decizia unuia dintre state notificată de celuilalt stat.

Misiunea diplomatică este alcătuită din persoanele trimise să

îndeplinească functii diplomatice si să realizeze activitătile necesare îndeplinirii

functiilor diplomatice.

Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar, este constituită

pentru a exercita functia de reprezentare a statului si, eventual, încă una sau alte

câteva functii specifice, în vederea îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini

precizate de statul care a constituit-o si acceptate de statul pe teritoriul căruia

functionează.

Componenta misiunii diplomatice ad hoc

În conformitate cu dreptul diplomatic, stabilirea componentei misiunii

ad hoc constă în etapele următoare:

1.desemnarea – statul trimitător îi desemnează pe componentii misiunii

2. informarea – statul trimitător informează statul primitor despre

componentii desemnati ai misiunii

3. consimtământul – statul primitor acceptă componenta misiunii

4. numirea – statul trimitător îi numeste pe componentii misiunii

5. notificarea – autoritătile statului trimitător aduc la cunostinta

autoritătilor statului primitor componenta misiunii