Dreptul Uniunii Europene

I. Ideea de unitate europeană, instituirea și evoluția Comunităților Europene

1. Necesitatea unificării regionale

1.1. Lunga gestație a ideii de unitate a Europei

Unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază îndelungate tradiții intelectuale, morale, spirituale, rezultat al mai multor secole de pregătire ideologică în spiritul ideii europene.

Cu origini antice și medievale, ideea de unitate a Europei ca soluție pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului a fost pregătită de generații întregi de scriitori, poeți, filosofi, oameni politici. Unii dintre ei s-au limitat la a formula idei generale despre necesitatea unității europene, în timp ce alții au elaborat veritabile proiecte, susceptibile de aplicare directă.

Două au fost modalitățile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea unității europene: pe de o parte, unificarea forțată, în jurul unei puteri imperialiste, hegemonice, iar, pe de altă parte, asocierea voluntară a statelor europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federații sau confederații.

Ideea europeană a fost însă multă vreme apanajul elitelor, a unor gânditori izolați, prea puțin numeroși și prea puțin influenți, iar concretizarea sa nu a fost posibilă într-o Europă dominată de idei hegemonice, naționaliste și totalitariste.

Dacă ideea europeană este veche, ea luând de-a lungul timpului forma a numeroase inițiative și proiecte, construcția europeană ca formă de concretizare a ideilor de unitate europeană, de realizare a unei unități economice, politice și instituționale a statelor continentului european este un proces relativ recent. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi de trecerea de la proiectele de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Va trebui să vină acest conflict devastator pentru ca Europa să devină conștientă de divizarea și de neputința ei, pentru a se convinge de necesitatea organizării sale.

În ultimii ani ai războiului se relansează interesul pentru realizarea unei viitoare unități a Europei. Astfel, o serie de mișcări de rezistență precum mișcarea „Lupta”, în Franța, grupul numit „Partidul de acțiune”, în Italia, elaborează la Geneva în 1944 un proiect de declarație al rezistențelor europene, în care constată: „În intervalul unei singure generații, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existența a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene.” Este adevărat însă că aceste mișcări constituiau mai degrabă o reacție pentru unitate în fața agresorului decât ca un adevărat proiect politic.

Ideile federaliste încep să anime în această perioadă și o parte a mediilor guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al libertății și unității Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat ministrului său, Anthony Eden, formula de „State Unite ale Europei”, ca parte componentă a organizării lumii după război.

1.2. Contextul european la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial

-

concepții cu privire la unitatea Europei

-

idei federaliste

-

“Statele Unite ale Europei”

2

După 1947, Europa va cunoaște un proces istoric de organizare internă, conceput ca instrument de formare a unei proprii identități, de rezolvare a secularelor ei probleme și apt să asigure o mai bună apărare a intereselor sale în lume după război.

Europa va deveni primul model în istorie de asociație de state care au decis să colaboreze și să acționeze pentru un interes comun. Această asociație liber aleasă marchează o ruptură fundamentală în istoria Europei, care, timp de mai multe secole, a fost constant un câmp de bătălie între marile puteri rivalizând pentru a-și asigura hegemonia, fie că au făcut-o în numele intereselor economice, al unei ideologii religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima dată în istorie când se concepe orientarea spre o cale federală după eșecul diverselor soluții confederale.

Modificările radicale ce se înregistrează în raporturile de forță în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut posibile aceste realizări. Astfel, la sfârșitul războiului Europa era devastată, într-o stare de declin politic și economic, fărâmițată în numeroase state și divizată între două grupuri de interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice și punerea bazelor unei alianțe atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, și interesele URSS, care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei. Această rivalitate dintre SUA și URSS a dat naștere la ceea ce s-a numit „Războiul Rece”, și care, timp de câteva decenii, a divizat Europa în două tabere, creând două spații regionale europene, corespunzând viziunilor strategice ale celor două super-puteri.

Pentru unitatea Europei de Vest, Războiul Rece a avut o influență pozitivă: a simplificat dezbaterile asupra viitorului său și a determinat apropierea statelor vestice.

Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de firav în perioada anterioară, însă grav afectată de război, națiunile occidentale au adus în centrul dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe convenirea unui proiect care să susțină reconstrucția vestului Europei, aceasta avea o triplă finalitate: reconstrucția economică, prezervarea păcii și reafirmarea rolului său în lume.

Conștiente de necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reușească să pună pe picioare economia europeană, să pună bazele stabilității și progresului, statele Europei Occidentale au înțeles în același timp că reconstrucția lor, modernizarea și industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state. Unitatea statelor europene era necesară, pe de altă parte, pentru a face față expansiunii sovietice, dar și pentru a contracara o întărire prea mare a influenței americane în zona europeană. Un al treilea argument în favoarea coalizării statelor europene îl constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război. Strategia aleasă în acest scop a fost impulsionarea dezvoltării economice a Germaniei pentru ca aceasta să reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legături puternice, a unei interdependențe economice și militare între Germania și celelalte țări vestice, astfel încât un nou război să fie imposibil de declanșat.

Într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul nucleului franco-german sau în jurul Benelux-ului, însă treptat, mai ales în contextul evenimentelor din 1948 (lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 și blocada terestră a Berlinului, din iunie 1948), guvernele Europei Occidentale se apropie din ce în ce mai mult de protectorul lor american. În fața amenințării pe care o reprezenta opoziția Est-Vest pentru Europa Occidentală, aceasta era vulnerabilă, având nevoie de asistența și protecția Statelor Unite ale Americii .