Organizarea Activității Judiciare

Capitolul I. Consideraţii generale privind justiţia.

Justiţia în raporturile sale cu celelalte puteri ale statului.

Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul organizării judiciare:

a. într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o astfel de viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului.

b. Într-o a doua accepţiune, mai restrâns, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin a căror mijlocire se poate exercita funcţia judiciară. Din această perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului.

Constituţia României nu reglementează în mod expres principiul separaţiei puterilor în stat dar existenţa acestui principiu rezultă din interpretarea corelată a textelor constituţionale relative la reglementarea atribuţiilor ce revin diferitelor autorităţi publice .

Secţiunea 1. Puterea judecătorească şi puterea legislativă.

Caracteristic puterii judecătoreşti este aceea că se pronunţă pe cale de reglementare, edictând reguli generale şi abstracte. Judecătorul realizeazaă o aplicare concretă a legii în scopul soluţionării unui litigiu determinat.

Puterea judecătorească nu poate interveni in mod direct asupra puterii legislative.

a. În acest sens art. C.civ. prevede că judecătorul nu se poate pronunţa pe cale de reglementare .

b. De asemenea judecătorul nu poate să refuze aplicarea legii pe motivul că aceasta ar fi imperfectă .

c. Judecătorul este obligat să soluţioneze cauza dedusă judecăţii potrivit legilor aplicabile iar nu potrivit principiului echităţii, în afară de situaţia în care, în materia arbitrajului, părţile ar solicita judecata în echitate .

d. Judecătorul nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat interpretând legea atunci când ea este obscură sau ambiguă, deoarece face acet lucru tocmai pentru a determina voinţa reală a legiuitorului.

e. În activitatea de înfăptuire a justiţiei, judecătorul nu este ţinut de precedentele soluţii adoptate de instanţele judecătoreşti în alte speţe similare, soluţia sa urmând a se raporta numai la textele legale aplicabile cauzei. Pentru asigurarea unei unităţi de jurisprudenţă pe întreg teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie are dreptul ca pe calea unui recurs în interesul legii să stabilească asupra modului de interpretare a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au primit soluţii diferite din partea instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept rezolvate este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. Este de observat în în cazul recursului în interesul legii, instanţa supremă nu face decât să interpreteze legea atunci când a fost sesizată că în legătură cu aplicarea acesteia instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite. Instanţa supremă nu intervine asupra legii şi nu efectuează o corectare a acestuia. Obligativitatea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prinvinţa chestiunilor de drept pe cale recursului în interesul legii nu afectează principiul potrivit căruia judecătorii nu sunt ţinut de precedent ci aplică numai lege în fiecare caz în parte. Recursul în interesul legii nu vizează un caz anume ci numai un mod unitar de interpretare a unui text de lege. Judecătorul este ţinut numai de modul de interpretare considerat a fi corect de către judecătorii instanţei supreme dar sunt liberi ca în raport de acest mod de interpretare să aprecieze în fiecare caz în parte aplicare respectivului text legal în funcţie de situaţia de fapt şi de drept ce caracterizează speţa respectivă .

f. Judecătorul nu poate să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unui text de lege. Aceasta revine în competenţa Curţii Constituţionale .

g. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct dacă legea română este în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturi fundamentale ale omului la care România este parte, în caz contrar urmând a prevala acestea din urmă.

h. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct concordanţa dintre legea română şi o reglementare europeană care se impune cu precădere .