Economia Sectorului Public - Capitolul 1

CAPITOLUL I

STATUL ÎN ECONOMIA MODERNA

Educatia pe care o primim de la gradinita si pâna în universitati, îngrijirea sanatatii, protectia fata de concetatenii agresivi, incendii, ori calamitati, sistemul de justitie si multe altele sunt furnizate de catre administratia publica pe baza finantarii bugetare. Doua întrebari apar în mod firesc: de ce furnizeaza statul aceste bunuri, respectiv: ce activitati trebuie finantate de la buget.

Pentru a putea raspunde la aceste întrebari va trebui sa analizam problemele economice cu care se confrunta guvernul:

Esecul pietei

Este cunoscut faptul ca pietele asigura reglarea sistemului economic prin stabilirea preturilor de echilibru ca urmare a jocului concurentei. Pentru a functiona cât mai eficient pietele trebuie sa fie cât mai apropiate de concurenta perfecta. Esecul pietei descrie acel ansamblu de situatii în care nu sunt îndeplinite conditiile necesare obtinerii unei solutii privind functionarea eficienta a pietelor. Lasat sa functioneze fara restrictii sistemul piata nu va fi suficient de eficient. Va exista tendinta de a se produce prea mult din anumite bunuri si prea putin din altele. Se poate ajunge astfel la situatii de penurie pentru anumite bunuri, sau chiar a absentei lor cu desavârsire. Esenta esecului pietei consta în inabilitatea indivizilor de a coopera. Cooperarea dintre indivizi poate asigura criteriul lui Pareto de eficienta:

Îmbunatatirea utilitatii unui individ nu trebuie sa diminueze utilitatea nici unui alt individ.

Factorii care provoaca esecul pietei sunt:

a) existenta bunurilor publice si externalitatile;

b) concurenta imperfecta;

c) informatia incompleta;

d) incertitudinea.

Acesti factori sunt raspunzatori de aparitia costurilor de tranzactie. În mod normal schimburile de pe piata nu sunt costisitoare (cu exceptia costurilor de transport si desfacere). Costurile de tranzactie includ, costurile de informare, costurile de decizie, costurile de negociere, costurile legale necesare încheierii contractelor. De exemplu, este costisitor atât pentru consumator, cât si pentru producatori sa se informeze despre intentiile lor reciproce.

Existenta acestor costuri îndeparteaza pietele de conditiile necesare functionarii eficiente. De aici rezulta ca o posibila functie economica a guvernului consta în a interveni în functia alocativa a pietei pentru a-i corecta efectele negative. Aceasta a fost numita de catre Musgrave , functia alocativa a statului.

Un alt sens al esecului pietei este dat de modul în care aceasta asigura echitatea, justitia sociala privind distributia veniturilor si bogatiilor. Întrucât piata poate esua în rezolvarea acestei probleme, statul ar trebui sa intervina pentru a aduce aceasta distributie în limite sociale rezonabile. Musgrave a numit aceasta interventie functia distributiva a statului.

Disfunctionalitatile pietelor se regasesc la nivelul economiei nationale sub forma inflatiei, somajului, stagnarii cresterii economice, dezechilibrelor balantei de plati etc. Intervenind pentru atenuarea sau rezolvarea acestor probleme consta în functia de stabilizare a statului.

Functionarea normala a pietelor necesita respectarea anumitor reguli privind desfasurarea tranzactiilor. Fara existenta unui sistem juridic functional nu se poate asigura disciplina contractuala, respectiv mentinerea comportamentelor individuale în limitele impuse de societate. Aceasta constituie functia regularizatoare a statului.

Daca pietele ar fi perfecte si complete în sensul ca toate caracteristicile necesare functionarii eficiente ar exista, si daca nu s-ar pune problema coordonarii actiunilor indivizilor, atunci functiile guvernului s-ar limita doar la redistribuirea veniturilor si la asigurarea justitiei sociale.

Functia alocativa a statului

Un element fundamental al sistemului economiei de piata este proprietatea particulara asupra capitalului. Pentru ca pietele sa functioneze eficient este necesar ca drepturile de proprietate sa fie bine definite. Acestea confera unui individ dreptul de proprietate asupra unui bun si implicit dreptul de a exclude alti indivizi de la beneficiile furnizate de acel bun. În orice moment exista un sistem de drepturi de proprietate care este supravegheat si asigurat de sistemul legislativ al societatii.

Pentru anumite bunuri drepturile de proprietate nu pot fi atribuite unei singure persoane. Un exemplu de acest caz este proprietatea comuna. În acest caz un grup de persoane au un drept fara restrictii de a beneficia de obiectul acelei proprietati. Astfel nimeni nu poate vinde dreptul sau la beneficii altui membru din grup si nici nu poate exclude vreun membru de la beneficiile bunului. Problema comportamentului fiecarui membru al grupului nu este atât de simpla pe cât pare. Aceasta problema a fost abordata de catre David Hume sub numele de tragedia proprietatii comune (tragedy of commons). Hume ia ca exemplu un numar de indivizi (vecini) care au acces la o pajiste aflata în proprietate comuna. Deci fiecare individ are voie sa-si pasca animalele si nici un individ nu are dreptul sa vânda pajistea, sau parti din aceasta. Din moment ce nici un individ nu are voie sa vânda altuia dreptul de utilizare a pajistii, rezulta ca nu poate exista nici un schimb. Pajistea fiind un bun liber indivizii vor avea tendinta sa o foloseasca în exces. De aici rezulta o deteriorare rapida a pajistei. Daca un individ doreste sa introduca un sistem de drenare, sau alta masura care ar îmbunatati calitatea pajistii, ar însemna ca ceilalti vor beneficia de rezultate fara sa suporte costurile. În cazul unui grup mic se poate negocia mai usor o solutie pentru rezolvare problemei. Dar, daca grupul este mare obtinerea unui consens este costisitoare. Altfel spus, costurile de tranzactie si de luare a deciziei sunt mari. Dupa cum spune Hume:

Este foarte dificil, si aproape imposibil, ca o mie de persoane sa agreeze orice actiune (colectiva); devine dificil pentru acestia sa se puna de acord asupra unui unui proiect complicat, si înca si mai dificil de a-l executa – din moment ce fiecare va cauta un pretext de a se elibera de sarcina suportarii cheltuielilor si ar dori sa lase întreaga problema pe seama celorlalti.